Mereu m-am considerat norocoasă. Mi-am găsit pasiunea, am descoperit destul de rapid ce vreau să fac, am știut că vreau să vorbesc despre literatură cât e ziua de lungă, am știut că vreau să citesc, să citesc, să citesc, iar să citesc și să scriu și să vorbesc cu alții despre literatură. Deci Literele au fost, detașat, câștigătoarele.

  Am început facultatea cu o mare pasiune, cu o pasiune mistuitoare, de genul iubirilor care, în loc să se domolească odată cu trecerea timpului, se întețesc de fapt. În liceu, fiecare carte citită contribuia la obsesia mea de necontrolat, aceea de a ști, de a explora noi personaje, noi autori, noi scenarii care, în aparență, nu aveau răspuns – nopți întregi în care doar asta făceam, în care o poftă avidă îmi fura somnul, mă hrănea, mă motiva, uneori, până la exasperare. Facultatea nu trebuia să fie mai prejos. Și nu a fost. Am descoperit noi fețe ale literaturii, am pierdut ceva părți din mine, am hoinărit, am tot hoinărit, m-am zbătut, m-am luptat cu alții și cu mine. Când alegi o facultate din pasiune (lucru destul de rar), nu te aștepți să pierzi acea pasiune atât de rapid, să ți se fure plăcerea care îți alimenta existența, care te făcea să fii tu, care îți oferea sens, care îți ordona gândurile, care îți transforma ființa într-un puzzle gata să fie înrămat și expus. Și, în același timp, nu poți anticipa ziua aia faină în care, din senin, realizezi că, de fapt, ai evoluat, că, de fapt, nu ți-ai pierdut pasiunea, ci doar ai ajuns la nivelul următor, o poți privi dintr-o altă perspectivă, o poți gestiona diferit, mai matur.

Mi se pare că se vorbește prea puțin despre sentimentul pe care ți-l poate da primul an de facultate. Te muți în alți oraș, nu cunoști pe nimeni, nimeni nu te cunoaște, poți alege să fii cine și cum vrei, poți alege orice variantă din cele care așteaptă cuminți să se activeze. Totul e posibil, tot ce părea al naibii de îndepărtat, al naibii de dificil, chiar imposibil de realizat, este mai aproape ca niciodată. Mi-e dor de F. și C., mi-e dor de nopțile pierdute hoinărind, mi-e dor de cursurile care nu mai voiam să se termine, mi-e dor de cursurile la care îmi blestemam zilele, mi-e dor de sticlele de vin desfăcute, de cele nedesfăcute, de biletele de loto puse după ce ghiceam subiectele, de primul examen la care a început să ningă și parcă totul se rezolvase. Parcă în momentele alea se ștergea totul și nu mai existam decât noi.  Nimeni nu îți spune că, în cele din urmă, facultatea înseamnă oameni. Oameni și dor. Mult dor. Un dor care te scufundă, un dor care se amplifică până devine dureros. Un dor care te macină, care te distruge și, în același timp, te ridică. Dorul de oamenii pe care i-ai văzut aproape în fiecare zi, de oamenii care au râs cu tine, au plâns cu tine, au petrecut cu tine, au înjurat cu tine, de oamenii care ți-au devenit scut, de oamenii care au devenit, involuntar, parte din tine.

       Și nimeni nu te anunță ce greu este după ce se termină anii de facultate. Nimeni nu te atenționează că ceea ce ai învățat atâția ani e mai greu de pus în practică decât pare. Nimeni nu te atenționează că vei clipi și vei deveni "profa", vei fi strigată "diriga", că va trebui să îți storci mintea, neuronii, sufletul și ființa seară de seară în încercarea de a convinge lumea să citească. E ciudat cum se schimbă totul. E ciudată perspectiva asta. E ciudat să fii adult. La facultate era mai bine, mai ușor, mai confortabil. Mă neliniștesc gândurile astea, mă țin trează noaptea, mă fac să plâng, să râd, să regret totul și apoi să-mi pară bine.