Sunt unele spectacole care pur și simplu au un subiect atât de dur și real în construcția lor, încât să scrii despre ele, este destul de dificil. Și nu că nu ar fi lucruri de spus despre ele, doar că există un consum destul de mare emoțional în sală, pe care cuvintele nu prea îl pot reda. Cam asta se întâmplă și cu textul lui Ștefan Mihai, în regia Celinei Nițu, intitulat În ziua aia soarele.

Este un text ce abordează subiectul violenței asupra femeilor, a femicidului, și o face destul de dur. Nu este un spectacol violent, dar povestea este una cutremurătoare, reală, și nu de puține ori am văzut spectatori care aveu ochii înlăcrimați.

Personal, ceea ce veți vedea pe scenă, consider că este la granița dintre spectacol și performance, pentru că există anumite elemente ce îl duc în zona de performativitate. Problema femicidului este una ce doare extrem de tare, fiind chiar o pată neagră asupra țărilor în care acestea au loc, inclusiv în România. Astfel de spectacole au rolul de a trage un semnal de alarmă, ele fiind extrem de necesare, pentru a preveni aceste gesturi. De aceea, consider absolut salutară decizia producătorilor de a merge cu el prin țară, cu precădere către liceeni. Subiectul este într-adevăr foarte dur, iar cele trei actrițe reușesc cu biro să atingă fiecare emoție a spectatorului, punându-l în temă cu acest subiect. Pentru că, din nefericire, aceste lucruri se întâmplă, mai ales că violența domestică este prezentă, cu precădere în mediul rural, acolo unde autoritățile nu sunt sesizate, tocmai din frică, stigmă sau rușine.

Scenografia lui Remus Gabor îl face ușor de transportat. Spectacolul nu necesită o sală mare, deci poate fi jucat oriunde, cu un pic de efort, chiar și în orașele mai mici, unde populația nu are acces atât de facil la teatru. Această simplitate a spațiului scenic nu trebuie privită ca o limitare, ci mai degrabă ca un avantaj, întrucât povestea nu are nevoie de artificii vizuale pentru a-și transmite mesajul. Dimpotrivă, lipsa unei construcții scenografice elaborate lasă loc cuvântului, gestului și, mai ales, emoției să ocupe centrul atenției. Într-un spectacol în care subiectul este atât de apăsător, orice element în plus ar fi riscat să distragă atenția de la ceea ce contează cu adevărat.

Actrițele nu vorbesc doar despre o victimă, ci despre o realitate care continuă să existe în jurul nostru, uneori la vedere, alteori ascunsă în spatele ușilor închise. Forța unui asemenea demers stă tocmai în capacitatea de a transforma o temă despre care auzim frecvent în știri într-o experiență umană, una care ne obligă să privim dincolo de statistici și de titlurile care, de multe ori, dispar din atenția publică la fel de repede cum au apărut. De exemplu, personajul interpretat de Adriana Irimescu cunoaște un bărbat pe o aplicație de dating, iese cu el la cină (ciudată alegere de meniu - la o tochitură), iar apoi printr-un concurs de împrejurări ajunge la acesta acasă, loc unde respectivul bărbat își schimbă radical comportamentul. Astfel de schimbări bruște sunt principalul resort pe care îl vedem în cazurile de violență - o persoană devenind un adevărat monstru, fără a fi indicii în prealabil. Granița dintre ceea ce se întâmplă pe scenă și ceea ce știm că se petrece în societate devine fragilă, iar spectatorul nu mai poate rămâne complet detașat. Emoția din sală nu este doar rezultatul unei povești triste, ci și al recunoașterii unei realități pe care, într-o formă sau alta, am întâlnit-o în spațiul public sau în propriul nostru cerc de cunoștințe.

Personajul Adrianei Irimescu am putea spune că este cel care ține în brațe toată povestea spectacolului. Interpretarea este una firească, sensibilă, fără să forțeze emoția, iar tocmai această naturalețe face ca povestea să ajungă atât de direct la spectator. Este genul de rol care te urmărește și după ce ieși din sală, pentru că dincolo de personaj rămâne imaginea atâtor femei ale căror povești nu ajung niciodată pe o scenă și care din păcate suferă de pe urma violenței domestice.

Poate că aici se află și una dintre cele mai importante mize ale spectacolului În ziua aia soarele: aceea de a nu lăsa publicul să plece pur și simplu mai departe, ca după o experiență teatrală oarecare.

Un asemenea spectacol nu poate schimba, de unul singur, mentalități și nici nu poate opri violența prin simpla sa existență. Poate însă să deschidă o conversație, să provoace întrebări și să-i determine pe cei care asistă la el să recunoască semnele abuzului, să înțeleagă mecanismele fricii și să nu mai privească tăcerea unei victime drept o formă de consimțământ.

În unele familii, întunericul nu vine odată cu noaptea, ci se instalează treptat, prin control, amenințări și violență, până când ceea ce ar trebui să fie iubire se transformă într-un mecanism al terorii. Iar când tragedia se produce, întrebarea nu ar trebui să fie doar cum a fost posibil, ci și câte semne au existat înainte și de ce nu au fost văzute sau luate în serios.

Din distribuție mai fac parte și actrițele Miriam Rizea și Arianna Țigănuș care contribuie la conturarea universului scenic și la transmiterea mesajului acestui spectacol.

Textul a câștigat premiul de dramaturgie la concursul DRAMATIC, derulat de CrisAct Production, și a apărut și în volum, alături de mai multe texte pe această temă.

Urmăriți datele și mergeți la spectacol, mai ales cu cei tineri, chiar lansez o invitație diriginților, să meargă cu liceenii la spectacol, și apoi să discute ce simt.