În anii optzeci ai secolului XX Maria Luiza Cristescu readuce în atenție convenția străinului în romanul Privilegiu (1987). Acțiunea acestui roman, publicat spre finalul dictaturii ceaușiste și astăzi aproape uitat, este plasată în Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în timpul domniei lui Mihail Sturdza. Cartea apare într-o epocă în care scriitorii români preferau stilul aluziv sau parabolic,  o strategie care le permitea – cum știm – să critice indirect regimul politic de la București. Cu alte cuvinte, chiar dacă spațiul epic este căutat în secolul al XIX-lea, înțelesurile mai mult sau mai puțin ascunse ale acestei regresiuni în istorie se adresează, în fapt, contemporanilor. În  felul acesta Maria Luiza Cristescu se alătura unei serii de prozatori care – recurgând la precauțiile de neocolit în regimul ceaușist – făceau, în fond, o radiografie a actualității, strămutând-o – din rațiuni tactice – în trecut.

Privilegiu este un roman care ne poartă, așadar, prin Moldova lui Mihail Sturdza, la o răspântie a istoriei, într-o vreme a tuturor uneltirilor, dar și a înnoirilor accelerate, când obișnuințele fanariote încep să fie înlocuite cu altele, importate de aristocrația epocii din civilizația apuseană. Această atmosferă amestecată, caracteristică în fond tuturor epocilor de tranziție, este percepută prin ochii unui străin – ai lui Simon, tânărul francez angajat ca preceptor al copiilor unei vechi familii de boieri din Moldova. Despre el aflăm, încă de la începutul cărții, că iubește înainte de orice literatura și libertatea, adică exact ceea ce îi lipsea patriei sale adoptive. Conținutul relației străinului cu spațiul de adopție reprezintă, în fond, tema centrală a acestui roman care dovedește, pe lângă alte atuuri, o temeinică documentare sociologică asupra epocii. În plus, autoarea vădește și o incontestabilă capacitate de reinterpretare a temelor și motivelor consacrate. Până la un punct, ceea ce înregistrează privirea năucită a preceptorului francez ajuns la reședința familiei Hartular nu diferă foarte mult de "galeria de contrasturi" care îl nedumerea pe "zugravul" (francez și el!), din Balta Albă, faimoasa povestire a lui Vasile Alecsandri.

Inițial francezul din romanul Mariei Luiza Cristescu este neplăcut surprins de aparenta lipsă de politețe a stăpânilor care nu-l întâmpină la Iași și nici nu-l anunță să vină direct la moșie. Această primă impresie defavorabilă este corectată însă în momentul întâlnirii cu doamna Hartular de înfățișarea ei plăcută, de modul prietenos și neprotocolar în care i se adresează și mai ales de faptul că "stăpâna" cunoștea multe limbi, adresându-i-se într-o franceză fără cusur: "Se aflau la zece pași unul de altul. El, plin de praful drumurilor și cu oasele zdrobite de călătoria în caretă, ea, privindu-l fără urmă de curiozitate. Domnul Simon, preceptorul, doamna Hartular, stăpîna. Stabiliseră epistolar ca dînsul să se prezinte la casele din Iași ale familiei, unde stăpînii nu-l așteptaseră. Un administrator îl suise în vehicolul ăsta cu destinația Fălticeni. Nici aici nu-și găsise stăpânii. Nu pusese bine piciorul pe pământ când un preot cu voce aspră și anteriul suflecat îl pornise mai departe spre ținutul Neamțului […] Simon îi urmări linia sprâncenelor alungită spre tâmple, privirea țintită undeva hăt, care nu-l băga în seamă. Pomeții măslinii, nasul subțire, buzele și ele păreau înfiorate ca pânza unui lac sub boarea vântului."

În mod similar, aspectul dezordonat al curții și arhitectura haotică a conacului și dependințelor, contrastează, vădit, cu interiorul luxos, ce-l trimite cu gândul pe francez la fantasma unui Orient fabulos, ca acela din Halima, la care visase îndelung încă din adolescență. Treptat, preceptorul francez introduce în casa boierului Hartular obiceiuri noi, cele mai multe dintre ele acceptate cu greu de niște oameni care purtaseră până la venirea sa șalvari și fes.

Ingenioasă este apoi în Privilegiu și punerea în scenă, inserarea unor pagini din jurnalul lui Simon care dublează relatarea în regim romanesc a faptelor ce alcătuiesc intriga narațiunii. Autoarea reușește să păstreze permanent echilibrul necesar între narațiune și comentariu, povestire și discurs, eseu și roman. Nucleele epice sunt susținute de câteva observații fine, de detaliu, mai ales atunci când realitatea este privită prin ochii străinilor. Atitudinea alogenilor față de lumea "nouă" în care intră este exprimată și prin vocea altor personaje. De exemplu consulul francez De Broudelle îl avertizează pe tânărul său compatriot: "Lumea asta te modifică. Te strică. În colonii i-am civilizat noi pe  primitivi sau pe sălbatici. Aici, băștinașii ne înconjoară într-o pânză de păianjen, ne îneacă în viclenia și ignoranța lor…Totul este incert, neclar, perfid". 

Treptat, Simon ajunge într-adevăr să se metamorfozeze, sub influența unei lumi care nu-l mai contrariază la fel de mult ca la început, însă îl seduce din ce în ce mai tare, sfârșind prin a-l asimila. Sub presiunea acestei fascinații francezul începe să-și codifice însemnările, gândurile și gesturile după obiceiul "băștinașilor", se căsătorește cu Arghira, fiica unui boier al locului, se amestecă în uneltiri și intrigi, primește misiuni de taină și în cele din urmă se împământenește definitiv, devenind "boier Simion".

Oricât de neverosimilă ar putea să pară această transformare, ea este perfect justificată în ecuația acestei ingenioase narațiuni esopice, în care accentul este plasat asupra efectelor dezumanizante ale Puterii: "Puterea – notează Simon în jurnalul său – face dintr-o viță care se întinde deasă, vie, mișcătoare pe case, pe pomi, o rețea de pârghii exacte și bine întinse, care se îmbină scârțâind sau nu și acționează într-un fel și numai în acela." Această definiție exactă și crudă furnizează un argument în plus în favoarea includerii romanului Mariei Luiza Cristescu în seria "parabolelor puterii" din anii ’80, alături de scrieri similare cum sunt cele semnate de Ștefan Agopian, Silviu Angelescu, Dana Dumitriu sau Eugen Uricariu.

În fond, cea mai tulburătoare concluzie pe care o avansează acest tip de viziune este că nu numai istoria mistifică individul ci, în împrejurări nefaste, individul însuși se complace într-un joc care aduce prea mult cu ruleta rusească, automistificându-se cu nonșalanță sub presiunea unei istorii haotice și opresive.

Nu demult, descoperind pe raftul unei librării Memoriile postelnicesei Elena Hartulari, într-o excelentă ediție alcătuită de Constanța Vintilă, m-am întrebat dacă va fi avut cunoștință Maria Luiza Cristescu de manuscrisul despre "nefericita petrecere" a vieții unei boieroaice din Moldova lui Mihai Sturdza atunci când – în anii optzeci ai secolului XX – a scris Privilegiu, acest roman  pe nedrept uitat, avându-i pe doamna Hartular și pe profesorul francez în rolurile principale.