Eu cred că fiecare dintre noi are un apartament 11. Un loc în care timpul s-a oprit într-o anumită zi, lângă un anumit om, și din care, deși am plecat de mult, n-am reușit niciodată să ieșim cu adevărat. Viața merge înainte, dar în interiorul nostru, brăzdat de ploi, de vânturi și de ierni care par să nu se mai sfârșească, trecutul continuă să existe. Oare trăim, așadar, într-un singur timp sau în mai multe deodată, fiecare cu anotimpurile, oamenii și amintirile lui? Întrebarea mi-a revenit în minte citind Apartamentul 11, de Teodora Savu. Mi-a plăcut umorul Teodorei, naturalețea românească a dialogurilor și felul în care o întâmplare aparent absurdă ajunge să vorbească despre lucruri pe care le-am trăit, într-un fel sau altul, cu toții.

Constantin Șolga

Apartamentul 11

de Teodora Savu

Atunci când Teea a ajuns în fața blocului ei, situat pe strada Florilor, într-o zonă centrală dar, paradoxal, liniștită din capitala țării, știa cu siguranță că nu voia să vorbească cu nimeni.

Nici cu vecinul mereu beat de la etajul doi, nici cu vecina în vârstă care o ținea mereu de vorbă și care părea îndrăgostită de "Busu", cum îi spunea ea (da, este vorba chiar despre Florin Busuioc de la vreme), nici cu noul administrator care, trebuia să recunoască, era destul de arătos, doar că era căsătorit și proaspăt tătic. Nu voia să vorbească nici măcar cu președinta asociației de locatari, cea mai drăguță doamnă din bloc. Doamna președintă avea în jur de șaptezeci de ani, era singură și simpatică și, odată, o invitase pe Teea să mănânce dovleac copt la ea. Teea refuzase în primă fază, pentru că știa că nu îi place dovleacul. Doamna președintă insistase și în acea zi, Teea aflase că adoră dovleacul, dacă e gătit cum trebuie. Un singur defect avea doamna președintă: uneori, când se întindeau la vorbă, inevitabil la un moment dat spunea:

- Teea, atât de frumoasă ești. Cum de nu te văd niciodată cu vreun băiat?

De câteva ori, când Teea era în facultate, doamna președintă o împrumutase cu bani de întreținere pentru că uneori, banii de întreținere pe care îi avea Teea se duceau pe petreceri. Din acest motiv, îi accepta această mică indiscreție.

Era mult prea cald în capitala țării. Era abia începutul verii, dar Teea simțea deja că se sufocă la fiecare pas. Așa îi trebuie dacă a lăsat răcoarea și verdeața de la ea de la țară pe marea asta de betoane încinse.

Fusese să recicleze, dar bineînțeles că la cel mai apropiat Mega, aparatul nu mergea. Fusese la cel de-al doilea cel mai apropiat Mega, dar nici aparatul de acolo nu mergea. Ajunsese tocmai la al treilea, care nu era atât de apropiat, așa că, pe aproximativ 35 de grade Celsius, se cărase cu două plase mari de sticle – și nu erau toate din plastic, ca să fie ușoare.

La întoarcere, se întâlnise iar cu pompierul înalt și brunet de la stația de pe bulevardul paralel cu strada Florilor. El flirtase pentru a suta oară cu ea, iar ea îl refuzase pentru a suta oară.

Ați putea crede că faptul că în cele din urmă scăpase de greutatea sticlelor goale o eliberase, dar nu era așa. Ca de fiecare dată când își lua inima-n dinți și ieșea la cumpărături, trebuia să se întoarcă acasă cu niște roșii, castraveți, niște ardei iuți, iaurt grecesc cu 2% la grăsime, două conserve de ton în suc propriu, un carton mare de ouă, două sticle de apă plată, o sticlă de sirop de soc, broccoli, niște piept de pui, lămâi, câteva portocale, piper boabe, foi de dafin, sos de roșii, supă cremă la doză (da, acum există așa ceva), alune fără sare, fulgi de chili, un energizant fără zahăr, o ciocolată cu lapte și o sticlă de rosé Caii de la Letea. Hârtie igienică avea să cumpere la următoarea comandă de la supermarket făcută prin Glovo, pentru că îi era rușine să meargă cu ea pe stradă. Bine că mai avea niște șervețele la bucătărie până atunci.

Părea că avea o casă plină de oameni de întreținut, dar adevărul e că locuia singură. Doar îi plăcea să gătească și, atunci când reușea să se ridice din pat ca să facă asta, făcea câteva feluri de mâncare pe care le împărțea cu prietenii ei. Ei se bucurau de momentele astea, pentru că faptul că se ridicase din pat și gătise era mereu un pas înainte.

Așadar, ajunsă în fața blocului de pe strada Florilor, începea misiunea imposibilă – să vadă în care dintre plasele supradimensionate își aruncase cheia și cartela de la interfon. În timp ce înota printre ouă, portocale și conserve de pește, auzi niște pași care se apropiau grăbiți.

- E-n regulă. Am eu.

Teea își scoase capul din sacoșă ca să dea cu ochii de un tânăr blonduț cu ochii albaștri care se căuta în buzunare. Nu îl mai văzuse niciodată până atunci.

- Merci, răspunse. Cred că le-aș căuta până mâine.

- Nicio problemă, zâmbi el.

Buzunarul față stânga, buzunarul față dreapta, spate stânga... Râse încurcat.

- Sigur le am pe aici pe undeva.

- Nu mă grăbesc. Am încredere că o să fii mai rapid decât mine oricum.

Băiatul își dădu ghiozdanul negru jos din spate și îi deschise fermoarul, apoi începu să caute acolo. Părea că misiunea era la fel de grea și pentru el. Cu coatele pe genunchi, Teea rămase pe vine lângă sacoșe.

- Te-ai mutat de curând? întrebă ea.

- De doi ani.

- Oau. Straniu.

- De ce?

- Nu te-am mai văzut pe aici.

- Stai mult acasă?

- Destul.

- Cum așa?

- Lucrez în mare parte de acasă.

- Înțeleg. Lasă-mă să reformulez gluma atunci: stai mult prin fața blocului?

- Era o glumă?

- Un început de.

- Aha.

- Stai!

Tânărul se apropie de ea și îi șopti la ureche, prefăcându-se că ascunde un secret de stat.

- De fapt stai seara cu bătrânele aici, pe bancă, și ții contul la cine intră și cine iese?

Teea îl privi impasibilă, cu o sprânceană ridicată.

- Comand mult. Nu-i mai pun pe curieri să vină până sus. Cobor eu.

Tânărul rămăsese aplecat, cu fața aproape de a ei. Câteva secunde, nu a spus nimeni nimic. Apoi, ea a rupt tăcerea.

- Ai găsit cheia?

- Imediat.

El se îndreptă de spate, apoi își vârî ambele mâini în ghiozdan.

- Da, stau aici de doi ani.

- Mi-ai mai zis.

- La apartamentul 11.

Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de clinchete și bufnituri venite din ghiozdanul lui.

- Ăăă. Ba nu, spuse Teea.

- Ăăă... Ba da, răspunse el.

Teea se ridică în picioare din nou.

- În blocul ăsta?

- Da. Crezi că mă chinui să găsesc cheia de la alt bloc?

- Asta nu e posibil.

- De ce?

- Pentru că eu stau la apartamentul 11.

O altă pauză lungă, întreruptă de data asta de râsul băiatului.

- Bună. E bună. Aproape m-ai păcălit.

Teea se lăsă din nou pe vine și se băgă iar pe jumătate într-una dintre sacoște, căutând mai abitir cheia.

- Nu glumesc!

- Da, bine...

- Nu mă mai lua la mișto!

- Te-ai mutat tu recent și ai uitat la ce număr stai?

- Nu!

- Dar de când stai aici? Nici eu nu te-am mai văzut. De doi ani! Cam ciudat, nu?

- De patru ani, răspunse ea ferm.

Altă pauză.

- Cred că mă iei la mișto, spuse el.

- Cred că tu faci asta..., începu ea.

- AHA!

Un "aha!" la dublu, căci amândoi își găsiră cheile în același moment. Teea se ridică în picioare cu cheia sus deasupra capului. El se oprise în aceeași poziție victorioasă. Pentru alte câteva secunde, se priviră lung în ochi, înainte ca el să apropie cartela rotundă și albastră de ecranul negru al interfonului. Ușa se descuie.

- What the fuck...

- Eu ți-am zis.

- Okay. Tu la ce etaj stai?

- Trei.

- Fuck.

- Ce?

- Speram să greșești.

- Nu, știu unde stau.

- Okay, uite cum facem: urcăm împreună și o să vezi că nu ai dreptate.

- Stau acolo de doi ani, cum aș putea să nu am dreptate?

- Nu știu! Poate scrie 11 pe două uși? Nu am stat niciodată să mă uit.

- E primul apartament de lângă scară, pe dreapta.

Urmă o pauză scurtă. Teea își mută greutatea de pe un picior pe altul. După câteva secunde, se opri brusc și ochii ei de vultur îi țintiră pe ai lui.

- Ești cumva vreun stalker?

Calm, el doar ridică cheia lui perfect funcțională.

- Aș putea să te întreb același lucru.

Exasperată, Teea își dădu ochii peste cap.

- Okay! Uite cum facem. Haide să urcăm amândoi și să vedem ce se întâmplă.

- "Ce se întâmplă"? Să știi că nu mă dau la tine, am iubită.

- Nu la asta mă refer! Să vedem dacă merg ambele chei, dacă s-a produs o greșeală... nu știu.

Teea se aplecă și își ridică cele două plase grele, nu fără dificultăți.

- Poți să descui din nou? îl întrebă, arătând cu capul spre interfon.

- Vrei să te ajut?

- Doar descuie ușa.

- Pare că te chinui.

- Mă descurc.

- Eu am mâinile goale.

- Deschide odată și nu mai comenta!

- Okay, okay! Jesus, nu ești prea drăguță cu colegii de apartament.

Teea îl săgetă cu o privire care părea să arunce fulgere.

- Scuze, spuse el, înghițind în sec. Am mai încercat o glumă.

- Hai mai repede.

Iar el deschise ușa. Și urcară amândoi până la etajul trei – Teea cu două sacoșe uriașe în mâini, el cu mâinile în buzunare.

*

- Deschide tu, îi spuse ea, arătând cu capul spre ușa apartamentului în care locuise în ultimii patru ani.

- Eu aici locuiesc. Deschide tu.

- Eu locuiesc aici! Vreau să îți demonstrez că nu ai dreptate!

- E puțin nedrept. Pare că vrei să mă tragi pe sfoară.

- Iartă-mă că îți întrerup filmele din cap, dar cred că am două tone în mâini. Ai putea să te grăbești un pic?

- Eu ți-am zis că pot să te ajut.

- Uite cum facem: o facem pe rând.

- De acord.

- Dar! Avem reguli.

- Așa?

- Stăm la distanțe egale de ușă. Când deschid eu, nu fugi înăuntru și furi ceva, sau ce Doamne iartă-mă oi vrea de la mine.

- Mă simt real jignit că tu chiar crezi povestea asta pe care ți-ai creat-o în cap, dar okay. Și e valabil și pentru tine.

- Okay.

- Okay.

- Eu prima.

- Okay, își dădu el ochii peste cap. Orice te ajută.

Teea aprobă scurt din cap. Lăsă plasele jos și își privi în treacăt urmele roșii și adânci din palme. Apoi vârî cheia în broască, întoarse spre stânga și ca de fiecare dată, ușa se deschise fără probleme. Cu ambele mâini, gesticulă spre încuietoare ca un maestru de ceremonii către următoarea atracție a spectacolului pe care îl prezintă.

Dădu să apese pe clanță, dar el o plezni scurt peste mână.

- Ce faci?!

- E rândul meu!

- Dar s-a deschis cu cheia mea!

- Nu asta ne-a fost înțelegerea!

- Dar e absurd!

- Avem un pact!

- Am semnat ceva?

- Oau, atât de josnică ești?

- Josnică?!

- Contractul verbal nu contează chiar deloc.

- Ce-i gălăgia asta? se auzi o voce gravă, ca de bariton, care părea să vină de la etajul doi.

Teea și tânărul se priviră cu ochii mari. Un bariton care consumase cam jumătate de damigeană de vin, cam așa părea. Se auzi o talpă mare și grea, dar cam instabilă, care se trânti pe prima treaptă către etaj.

- Futu-vă morții voștri de nesimțiți!

Repede, jumătate în șoaptă, jumătate în limba gimnastică, Teea și băiatul începură să se consulte alarmați. Hai să intrăm! Nu, că am deschis eu! Tu nu locuiești aici! Ba da! Vrei să intri peste mine în casă! Îți bați joc de mine? Uite, încui la loc. Descuie cu cheia ta, dacă ești tare-n gură! Vine bețivul ăsta peste noi și ție-ți arde de jocuri! Ce jocuri, nu ți-e rușine, ești vreun obsedat! Da, obsedat după una care abia iese din casă și își comandă în fiecare zi! Cine a zis că în fiecare zi? Dă-te la o parte să deschid. Pierdem timpul degeaba din cauza ta! Ia să vedem dacă-i așa!

El băgă cheia în broască, răsuci spre stânga, și clanc – ușa se descuie. O privi fix pe Teea.

- Mulțumită?

Fără vreun cuvânt suplimentar, amândoi luară câte o sacoșă și se năpustiră înăuntru. Apoi închiseră ușa cu zăvorul, respirând repede, în timp ce de pe hol încă se auzea vocea lentă și semi-îmbârligată:

- Vă calc în picioare dacă vă prind, futu-vă-n cur!

*

Teea trase adânc aer în piept, sprijindu-și palmele și fruntea de ușă. Închise ochii pentru câteva momente. Nimic nu era real, nu avea cum ceva din ziua aia să fie real. Poate iar băuse prea mult vin în noaptea precedentă sau fumase prea multă iarbă, și mintea îi juca feste. Poate dacă ținea ochii închiși destul de mult timp, avea să se trezească și să realizeze că nici măcar nu a umblat în acea zi pe la trei magazine Mega Image ca să recicleze, și că chiar era cazul să facă o comandă de la Penny, pentru că nu mai avea hârtie igienică.

- Vino încoace.

Vocea tânărului o trezi din gânduri.

- Te-am lăsat în apartament, pentru că nu știu cine e nebunul beat de pe scară, dar trebuie să înțelegi situația. Uite. Ăsta e apartamentul meu.

Teea deschise ochii și se încruntă instinctiv. Oare chiar o lua razna? Oare chiar dăduse buzna în apartamentul unui străin? Dar nu era posibil, cheia ei deschisese prima ușa.

Se întoarse încet, precaută, parcă așteptându-se să dea cu ochii de un spațiu pe care nu îl mai văzuse niciodată. Inima îi bătea cu putere, iar palmele îi erau ude. Privi în jur, dar nu văzu altceva decât propriul apartament. Apartamentul ei de patru ani, apartamentul ei mic, înghesuit, apartamentul ei cu prea multe obiecte de care spunea mereu că o să le pună pe Vinted, dar nu o făcea niciodată, pentru că ajungea la concluzia că toate aveau "valoare sentimentală". Iar în mijlocul apartamentului ei, stătea băiatul ăsta cu ochi albaștri și păr gălbui, prăfuit.

- Despre ce vorbești? Ăsta e apartamentul meu. Vezi masa asta? Eu am cumpărat-o. Acum patru ani, când m-am mutat.

- Cred că ești nebună, pentru că eu am cumpărat-o acum doi ani, când m-am mutat.

- Nu, nu, nu e adevărat, râse ea nervos. Știi de ce am luat-o în culoarea asta?

- Nu, dar pot să-ți spun de ce am luat-o eu în culoarea asta.

- Ei bine, am luat-o în culoarea asta pentru că...

- ...nu se vede praful când se pune pe ea, rostiră simultan, amândoi trecând câte un deget pe suprafața mesei.

Teea se uită la buricul degetului ei care acum era cenușiu.

- Nu am apucat să fac curat de ceva timp, se scuză el.

- Okay, ăăă... Știu. Uite, lampa aia de lângă pat!

- Da, e lampa mea. E frumoasă, e de la o firmă daneză.

Teea îl privi lung, cu buzele întredeschise.

- Da, așa e, răspunse ea. Poate ai văzut-o prin vreun catalog. Ideea e că...

- ...nu merge de vreo două luni, rostiră amândoi simultan, apoi privirile din ce în ce mai speriate li se întâlniră din nou.

Teea înghiți în sec.

- Uite, tabloul de deasupra canapelei, începu ea, dar se opri brusc.

Privi tabloul și se încruntă.

- Ăsta nu e tabloul meu, remarcă, privind pictura mare ce înfățișa spațiul cosmic în nuanțe de albastru închis și negru.

- Nu, pentru că e al meu, răspunse tânărul.

Teea se întoarse spre el, numai ca să îl vadă ținând în mână o agendă groasă cu coperți din piele.

- Hei, ăsta nu e al meu, zise el și dădu să deschidă carnetul.

Teea se năpusti asupra lui, îi smulse agenda din mână și îi dădu un brânci care aproape îl făcu să se dezechilibreze.

- Ce-ai, ești nebună?!

- E jurnalul meu, ia mâna de pe el!

- Ții un jurnal? La treizeci de ani?

- Da, mulți oameni cărora le pasă de dezvoltarea lor emoțională fac asta. Poate o să descoperi și tu asta cândva.

Ochii Teei se plimbară încet prin încăpere. Cuvertura de pe canapea era a ei, dar pernele nu. Oglinda de pe tejghea era a ei, dar caseta de bijuterii nu. Trench-ul din cuier era al ei, dar umbrela nu.

- Ce se întâmplă?... șopti ea, mai mult pentru ea decât pentru el.

Urmă o pauză scurtă.

- Nu știu, veni răspunsul lui întârziat, ușor gâtuit.

*

- Caii de la Letea? Ăsta îmi place și mie, spuse el, în timp ce ea deschidea sticla de vin în bucătărie.

Ea își dădu ochii peste cap.

- Da, sigur.

- Da, veni răspunsul lui scurt.

Își deschise ghiozdanul și scoase din el o sticlă identică cu cea cumpărată de ea.

- Se pare că chiar avem gusturi comune. În afară de apartament.

- Te rog, zise ea, pufnind ușor. Nici nu-mi place apartamentul ăsta.

- Și atunci ce cauți aici?

Ea zâmbi.

- Aveam nevoie de un loc nou.

- Așa că ai ales să te muți într-un bloc construit înainte de ‘50.

Ea râse.

- Îmi plac vestigiile.

Turnă vin în două pahare. Se întoarse cu ele în living și îi întinse unul lui, care stătea pe canapea.

- Sau... vrei din al tău?

El își dădu ochii peste cap.

- Ăsta e perfect. Mulțumesc.

Ea se așeză pe fotoliu. Vru să ia o gură de vin, dar cumva ajunse să dea peste cap jumătate de pahar dintr-o înghițitură.

- Ce se întâmplă aici?...

- Nu știu. Chiar nu știu.

- Tu locuiești cu ea? Cu iubita ta.

- Da. Adică nu. Bine, de fapt da. Dar nu.

- Care dintre ele?

- Teoretic, da. Practic, ea s-a întors la ai ei pentru o vreme.

- Ah... O perioadă mai dificilă?

- Nu neapărat. Poate un pic. Nu atât de dificilă, nu s-a întâmplat nimic grav. A vrut o pauză.

- Aha.

- Mă rog, eu am vrut. De fapt, eu am zis asta pe gură, dar nu vorbeam serios. Ea a luat-o de bună și a plecat.

- Nu ar trebui să spui niciodată ceva ce nu gândești cu adevărat.

- Am descoperit și eu asta acum.

- De cât timp sunteți împreună?

- De patru ani. Din primul an de facultate. Ne-am și mutat împreună aici de doi ani.

- Tu câți ani ai?

- Douăzeci și doi.

- Iisuse...

- Ce?

- Creierul meu refuză să înregistreze orice e născut după 2000.

El râse. Ea întrebă:

- Cu ce te ocupi?

- Sunt student. La master.

- Normal. La ce?

- La fizică.

Ei aproape îi ieși vinul pe nas.

- De ce? întrebă.

El râse.

- Da, da... Sunt copilul ăla din prima bancă. Tu cu ce te ocupi?

- Una, alta...

- Trafic de droguri?

- Crezi că dacă aș face trafic de droguri aș sta în janghina asta de bloc? Am terminat Litere.

- Oau. Și cum merge?

- Scriu... diverse. De la proză scurtă la poezii la încercări de romane... la articole SEO pe internet, ca să fiu sigură că pot să îmi plătesc chiria în fiecare lună.

- Despre ce scrii pe internet?

- Despre ce mi se cere. Ție ce-ți place cel mai mult din fizică? Presupunând că chiar îți place ceva, nu vrei doar să te dai mare cu ce studiezi.

- Da, suntem câțiva ciudați cărora chiar ne place asta, să știi.

- Șocant.

- Îmi place fizica cuantică.

Urmă o pauză lungă. Apoi Teea pufni într-un râs aproape isteric, pentru care trebui să se ridice de pe fotoliu, pentru că poziția așezat nu îi permitea să se desfășoare pe cât voia.

- Bă, dă-mă dracu’!

- Da... mai suntem și d-ăștia.

- Zi-mi ceva din fizica cuantică.

- Ce?

- Nu știu, orice. Impresionează-mă.

- E un domeniu amplu.

- Hai, zi ceva de să cad pe jos. Să înțeleg și eu de ce te-ai dus așa departe.

Darius se gândi.

- Okay... Okay. O să-ți vorbesc despre superpoziție.

- Super.

- Bun. Pe scurt, în mecanica cuantică, un sistem poate fi descris ca o superpoziție de stări posibile. Nu în sensul pop-science simplificat că "un obiect este literalmente două lucruri clasice deodată", ci că starea cuantică poate conține mai multe rezultate posibile, iar măsurarea produce un rezultat determinat.

Urmă o pauză. O cută fină apăru între sprâncenele Teei.

- Adică aia cu pisica vie și moartă în același timp.

- Se numește "pisica lui..."

- Schrödinger. Ia uite, știu și eu fizică cuantică.

- Este foarte enervant că toată lumea știe asta, pentru că e mult mai mult de-atât.

- Deci, fii atent... înseamnă că dacă mă uit la cardul meu bancar și el e gol... de fapt poate să fie și plin în același timp.

- Nu.

- Ba da.

- Nu.

- Asta ai zis.

- Nu, nu asta am zis. Okay, o să explic mai aprofundat...

- Cum te cheamă?

Urmă o pauză scurtă.

- Darius. Pe tine?

- Darius?

Și Teea începu iar să râdă, lăsându-și capul pe spate.

- Ce?

- Nu știu, e așa... pompos.

- De unde și până unde?

- Darius? N-au fost niște regi cu numele ăsta?

- Nu știu.

- În Persia? Fucking înainte de Hristos?

- Habar n-am.

- Cam datat.

- Pe tine cum te cheamă?

- Teea.

Pauză din nou.

- Să-mi bag, n-am ce să zic. E un nume frumos.

- Pe iubita ta cum o cheamă?

- Diana.

- Hm. Zeița vânătorii. Dacă face cinste numelui, ar trebui să fie un spirit liber. Ar trebui să ai grijă cu vorbele mari.

- Știu.

Teea își mai turnă un pahar de vin. Darius o urmări cu privirea pentru o vreme.

- Tu?

- Ce-i cu mine?

- Ești cu cineva?

Teea clătină din cap.

- Nu.

- Cum așa?

- "Cum așa"? Ce întrebare e asta?

- Păi, na...

- Da? Ce voiai să zici? Că la vârsta mea e ciudat?

- Nu, nu la asta mă gândeam.

- Dar?

- Adică... ai terminat o facultate impresionantă, scrii, deci ai spirit de artistă, e clar că ești deșteaptă, bei vin bun, arăți bine...

- Merci.

- Mă miram doar.

Teea zâmbi, mai mult pentru ea decât pentru el.

- E un pompier la secția de pe bulevard... mă întâlnesc mereu cu el. Ba la Mega, ba la cafea, ba pur și simplu pe stradă. Îmi cere mereu numărul de telefon. Nu i l-am dat nici până acum. Nu cred c-ar vrea el tot ce vine cu mine acum.

- N-ai mai fost cu cineva de patru ani?

- De unde ai dedus tu asta?

- Acum patru ani te-ai mutat, pentru că aveai nevoie de ceva nou. Se potrivește.

Teea dădu peste cap și cel de-al doilea pahar de vin. Darius și-l turnă și el pe al doilea.

- Da, răspunse ea.

- Așa rău a fost?

Ochii căprui ai Teei rămaseră o vreme lipiți de sticla groasă și transparentă a paharului.

- A murit.

*

- Ai o bibliotecă impresionantă. Cine e autorul tău preferat?

Era ca și cum cele două biblioteci – a ei și a lui – se topiseră într-una singură, dând naștere unui melanj surprinzător de artă și știință. Niciunul dintre ei nu înțelegea cum ajunseseră în această situație, dar vinul îi și făcea să își pună mai puține întrebări.

- Autoarea.

- Da?

- De fapt, autoarele.

- Feministă convinsă. Îmi place asta.

- Nu neapărat. Doar că de cele mai multe ori, mi se pare că femeile scriu mai bine.

- Asta sună a misandrie.

- Doamne ferește. Nu urăsc bărbații, doar nu-i consider la fel de talentați.

- Auch. Nu te ferești să arunci cu vorbe.

- Ascultă citatul ăsta: “M-aș aventura să cred că Anonimul, care a scris atât de multe poeme fără a le semna, era adesea o femeie." Vezi? Cum să nu fie preferata mea, dacă pare că îmi vorbește mie direct?

- Cine e?

- Ghici.

- Nu știu… Nu prea am cunoștințe de literatură.

- Mă gândeam eu, zâmbi Teea. E din “O cameră doar a ei", de Virginia Woolf.

- Ah… S-a sinucis, nu-i așa?

- Bingo.

- Și-a pus pietre în buzunare și a intrat în apă.

- Credeam că nu ai cunoștințe de literatură.

- Curiozitățile morbide țin de literatură?

- Da, când o scriitoare pleacă așa.

- Despre ce e?

- Ce?

- Cartea asta. “O cameră doar a ei".

- E un eseu despre femei în literatură. Pe scurt, ea spune că pentru a crea, o femeie are nevoie de bani și de o cameră doar a ei.

- Și tu? Le ai pe ambele?

- Ești tu în camera mea acum, nu-i așa?

Ochii lor se întâlniră și zâmbiră unii altora.

- Te-ai gândit să fii cu altcineva? După… știi tu…

Se întoarse de la el și își schimbă poziția pe fotoliu, astfel încât el îi putea vedea acum profilul.

- Au fost momente când m-am gândit.

- Și?

Ea zâmbi.

- “Și"?

Își plecă ochii.

- Ce nu merge între tine și iubita ta?

- Cred că… ne-am consumat prea mult unul pe celălalt.

- În ce sens?

- Am fost împreună toată viața noastră de adulți. Mă rog… “Adulți"…

Râseră ușor amândoi.

- Cred că acum e momentul să mă descopăr și, ulterior, să mă creez. Adică, în faza asta suntem amândoi. Dar când vrem să creștem, când simțim nevoia reală, acută, usturătoare de a crește… ne lovim unul de celălalt prin casă.

- Și nu ai parte de pace nici acum, cu ea plecată.

- Exact, glumi el.

- De când simți asta? Legat de ea.

- Am crezut că mutarea împreună o să ne ajute. Nu știu ce a fost în capul meu.

Teea îl privi lung. Se ridică și se întoarse cu spatele. Își încrucișă brațele sub piept.

- Toți mințim. Toți suntem doar niște uriași, imenși mincinoși.

El se apropie încet. Își ridică mâinile, apoi își lăsă spatele degetelor să atingă pielea caldă de pe brațele ei. Palmele lui reci îi cuprinseră carnea, iar pieptul lui se lipi de spatele ei. Întinse o mână spre pick-up-ul de pe noptieră, apropiindu-și buzele de urechea ei.

- Știu, șopti, respirația lui caldă lovindu-se de pielea fină a gâtului ei.

Mută acul aparatului, iar camera fu inundată de pianul năucitor de la începutul piesei “Into My Arms".

- Nick Cave? zâmbi ea, cu un aer de indolență. Cât de convenabil.

El o întoarse în brațele lui, până când privirile lor se întâlniră din nou, mult mai aproape de astă dată. Zâmbi și el.

- Bună încercare. E al tău.

Brațele lor se încolăciră în jurul celuilalt, în timp ce picioarele începură să se miște încet în ritmul muzicii. Se priveau ca pentru prima dată, pentru prima dată prin perdeaua țesută din aburii de eter ce le părăseau buzele.

- De exemplu, spuse el. Nu cred că Virginia Woolf e autoarea ta preferată – oricât de mult ți-ar plăcea aura asta feministă pe care ți-o dă. Feministă și tristă în același timp. Jackpot, șopti.

- Dar? Care e autorul meu preferat?

- Vrei să-ți dau și eu un citat?

- Ia.

- Okay. “Dacă aș putea să-ți deschid trupul, să mă strecor în el și să te cos la loc din interior, aș face-o, ca să-ți pot legăna visele liniștite și să te las să le visezi pe ale mele."

- Pentru un om care nu are cunoștințe de literatură, știi cam multe lucruri despre literatură.

- Știi de unde e?

- Nu.

- Nici măcar nu bănuiești?

- Nu.

- Ciudat. Pentru că e din biblioteca ta.

- Surprinde-mă.

- Nu te mai căca pe tine, ai toate cărțile lui Aciman – unele în mai multe variante de traducere. Vezi că gheața e transparentă – se vede romantismul spre ea.

- Tu ești cel care știe citate din el. Cărțile trebuie să fie ale tale.

- Nu sunt.

- E, na.

- Chiar așa. Eu le-am vândut pe toate pe Vinted.

Zâmbiră amândoi.

- Trebuia să mă despart de Diana înainte să ne mutăm împreună. Am știut, la momentul respectiv, și am refuzat să mă ascult.

- Așa cred și eu.

- Asta e mărturisirea mea. Acum tu.

Urmă o pauză lungă. Teea zâmbi.

- Teea nu vine de la Teodora, așa cum probabil ai crezut. Nici de la Teona.

- Dar de la ce?

- De la Tereza.

- Aaa, uite cine are nume pompos acuma!

Râseră amândoi.

- Și acum… adevărata mărturisire? împinse el, muzica nepărăsindu-le corpurile nici măcar pentru o secundă.

- Fostul meu iubit nu a murit. M-a înșelat. Asta e povestea pe care mi-am spus-o ca să trec mai ușor peste.

- Și? Ți-a ieșit?

Un țiuit începu să se intercaleze cu vocea joasă a lui Nick Cave în urechile Teei. Inima începu să îi bată tare și repede, iar tâmplele începură să îi pulseze. Îi amorțiră buricele degetelor și palmele i se umplură de o apă rece, care contrasta puternic cu fierbințeala frunții și obrajilor ei. Nu mai putea să respire normal.

Ochii ei căprui se uniră încă o dată cu cei albaștri ai lui Darius.

- Am nevoie de un moment, spuse, cu voce gâtuită.

- Ești bine?

- Da, da. Așteaptă-mă puțin.

Dădu buzna în baie, trântind fără să vrea ușa în spatele ei. Simți cum abdomenul și amigdalele i se încordează învoluntar. Se aplecă deasupra WC-ului, mișcare la care era maestră încă din săptămânile care au urmat îndeaproape infidelității lui Jacob. Încercă să vomite, dar nu reuși. Simțea din nou fluturi în stomac, iar corpul ei îi respingea, ca pe un transplant nereușit.

Se uită la propriul ei chip în oglindă. Era cu siguranță altă femeie față de cea de acum patru ani. Îi apăruseră cearcăne slabe sub ochi, părul îi era mai scurt (căci se știe, cel mai bun remediu pentru durerea cauzată de o despărțire este tăierea părului) și un rid fin îi brăzda acum zona dintre sprâncene.

Trase adânc aer în piept și se întoarse în cameră. Muzica se oprise, dar ea nici nu își dăduse seama. Privi cu curiozitate în jur, ca și cum ar fi scrutat spațiul pentru prima dată. Și chiar așa se simțea, chiar dacă nu era cu nimic diferit de dinainte. Nu înainte să meargă la baie, împovărată de o libertate pe care o crezuse de mult apusă, ci înainte să urce scările împreună cu colocatarul blond și nedorit.

Pernele de pe canapea erau ale ei, cele cu Harry Potter, nu cele simple de mai devreme. Cutia de bijuterii de pe raft era a ei, cea cu Marilyn Monroe, nu cea argintie de mai devreme. Umbrela din cuier era a ei, cea roz, nu cea vișinie de dinainte. Iar tabloul de deasupra canapelei era cel cu pisici, revenind în locul celui cu spațiul cosmic, pe care ea nu și l-ar fi pus niciodată în casă. Iar Darius nu mai era.

Teea își turnă încă jumătate de pahar de vin. Îl luă pe cel din care băuse Darius, ca să îl spele la bucătărie, iar lângă el, observă un volum în limba engleză din "Reality Is Not What It Seems", de Carlo Rovelli.

*

A doua zi, mai pe seară, Teea ieși din casă din nou. De data asta, își puse o rochie de vară cu model înflorat. Nici nu mai știa de când o avea sau când o purtase ultima dată. Părea că purta sandale cu toc după o eternitate și abia acum își amintea cât de incomode erau, dar și cât de bine arătau picioarele ei în ele.

Mergea la teatru. Decisese să facă o plimbare, să meargă pe jos jumătatea de oră pe care o avea de parcurs până în centru, așa că, inevitabil, trecu prin fața secției de Pompieri. Zâmbi pentru sine, aproape surprinsă că pompierul înalt și brunet nu avea un senzor pentru fiecare dată când ea trecea pe acolo, când auzi în urma ei:

- Hei! Eu te știu pe tine!

Râse din toată inima, cu zgomot. Se întoarse și făcură contact vizual. Poate că avea un senzor până la urmă.

- Mă știi, aprobă ea din cap.

- Arăți foarte bine.

- Mulțumesc. Și tu. Deși tu arăți la fel ca data trecută.

- O să le zic ăstora să schimbe uniforma. Nu vreau să fiu așa previzibil.

Ea râse pentru a doua oară.

- Lasă. Arată bine asta.

- Cât mă mai lași să mă chinui?

- Așa mare chin e?

- N-ai idee.

Ea zâmbi. Scoase un carnețel și un pix din poșetă. Își notă numărul de telefon, rupse inegal foaia și i-o puse în mână.

- Poftim. Nu-mi place să chinui pe nimeni.

Se întoarse pe vârfuri, că dacă s-ar fi întors pe călcâie ar fi venit grămadă din cauza tocurilor, și își văzu de drum.

- Hei! auzi în urma ei. Cum te cheamă?

- Teea. Pe tine?

- Darius.

- Okay. Ne vedem, Darius.

BIO

Teodora Savu este regizoare de teatru și dramaturgă. Prima ei piesă de teatru, "Menada", a câștigat în 2022 Trofeul Bacău Fest Monodrame, a primit o mențiune în cadrul Concursului Național de Dramaturgie organizat de Uniunea Scriitorilor - Filiala Dramaturgie, și a fost montată la Point în 2026. A montat a doua ei piesă de teatru, "Umami", la Asociația Hearth, în 2023. Anul următor, "Umami" a avut parte de o montare sonoră produsă de AUZIT. și regizată de Ilinca Stihi, spectacol care a câștigat în 2025 Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic. A treia ei piesă, "I will set this plane on fire", i-a adus cel de-al doilea Trofeu Bacău Fest Monodrame, în 2024, dar și locul I la Concursul de dramaturgie draMAzat, în 2026. În 2025, a scris "ngl.highschool", o piesă pentru adolescenți care s-a jucat în liceele din București grație unui proiect al Asociației Tangent împreună cu Teatrul Excelsior, dar și "Hey, Christina", o adaptare contemporană după "Domnișoara Christina", de Mircea Eliade, care se joacă la unteatru în București.