Prima mea întâlnire cu Viena a început cu o întâmplare pe care, dacă mi-ar fi povestit-o altcineva, probabil aș fi bănuit că a mai înfrumusețat-o de dragul poveștii. Era 9 septembrie și încercam să ajungem la Kaiserpavillon, în zona Schönbrunn, unde urma să participăm la o seară de poezie. Numai că Google Maps ne îndemna să mergem înainte, parcă până la capătul lumii, nu al zidului de la Schönbrunn, în căutarea unei porți care părea să nu existe. Plimbarea de-a lungul zidului îmi amintea tot mai mult de Game of Thrones, de uriașa fortificație ridicată pentru a apăra cele Șapte Regate de primejdiile de dincolo. Din fericire, noi nu eram Umblători Albi și nici nu încercam să cucerim vreun regat. Tot ce ne doream era să ajungem la o lansare de carte înainte să ne prindă ploaia care se pregătea să vină, parcă, de dincolo de lume.

Eram doi când, la intrarea în parc, am întâlnit o scriitoare pe care o cunoscusem cu o zi înainte, la Walking Books, o plimbare literară prin Viena alături de un grup de români, deși, la drept vorbind, grupul era alcătuit numai din femei și Constantin, care asigurase, fără să i-o ceară nimeni, diversitatea de gen a întâlnirii. Scriitoarea căuta aceeași adresă, așa că am pornit împreună, convinși că trei oameni au șanse mai mari decât doi să găsească o poartă care, potrivit Google Maps, exista, dar pe care noi nu reușeam nicicum să o vedem.

Tocmai când începeam să ne întrebăm dacă nu cumva trecuserăm deja pe lângă intrare, lângă noi a oprit o mașină. La volan se afla un bărbat, iar femeia de pe locul din dreapta a coborât geamul.

— Sunteți români?

Ne-am privit surprinși unii pe alții, pentru că eram atât de preocupați să găsim adresa, încât nici măcar nu vorbeam între noi, cu atât mai puțin în românește. Nu aveam România scrisă pe frunte și nici nu știam să existe un mers specific românesc, recognoscibil dintr-o mașină în trecere, așa că n-am nici cea mai vagă idee cum ne fusese ghicită naționalitatea. Cert este că, în ditamai Viena, cineva reușise să recunoască din prima trei români care, înarmați cu Google Maps, nu erau în stare să găsească nici măcar o poartă.

Doamna aceea drăguță și soțul ei mergeau la același eveniment și ne-au invitat să urcăm în mașină. În timp ce ne înghesuiam pe bancheta din spate, mi-au venit în minte versurile lui Alecsandri din Hora Unirii: "Unde-i unul nu-i putere / La nevoi și la durere / Unde-s doi puterea crește". Așa se face că, acolo unde doi români nu găsiseră intrarea și trei nu avuseseră mai mult noroc, cinci au reușit, în cele din urmă, să ajungă la Kaiserpavillon. Alecsandri avusese dreptate.

Exact atunci s-a dezlănțuit o ploaie nebună, ca pe vremea lui Noe din poveștile biblice. O arcă ne mai lipsea după aventura cu hărți și ziduri! Mai ales că drumul cu mașina se termina acolo și trebuia să continuăm pe jos, prin grădina zoologică. Eram deja în întârziere, ploaia dansa pe cerul întunecat, dar, când am trecut pe lângă un elefant uriaș, mare cât Casa Poporului, n-am rezistat să nu mă opresc câteva clipe să-l admir. Mi s-a părut atât de trist, încât primul impuls a fost să sar gardul și să-l iau în brațe. Însă zic să revin la lansarea de carte, căci pentru poezie venisem la Viena, nu pentru a îmbrățișa elefanți.

A dat providența să ajungem, până la urmă, la întâlnire, unde am ascultat poezie și, pe nesimțite, asemenea fumului care se ridică iarna dintr-un horn spre cer, am simțit cum amintirile începeau să se desprindă din cine știe ce colțuri ale trecutului, încălzindu-mi pieptul cu emoția unor vremuri pe care le credeam uitate. M-am trezit astfel, în mijlocul unei seri de poezie la Viena, căutând în memorie prima poveste pe care o scrisesem doar pentru mine, dintr-o nevoie pe care atunci nu știam să o explic, aceea de a-mi așterne emoțiile pe hârtie. În clipa aceea, am revăzut cu ochii minții un caiet de dictando.

Închid ochii și mă revăd la treisprezece ani, într-un sat din Argeș, unde familia mea se mutase de curând. Părinții erau plecați mai tot timpul, muncind undeva, în lumea asta mare, pentru o viață mai bună, iar eu încercam să mă obișnuiesc cu satul și, mai ales, cu absența lor. Într-o viață în care atâtea lucruri se schimbaseră fără să mă întrebe nimeni, începusem să-mi construiesc propria lume, într-un caiet de dictando în care scriam o poveste de dragoste.

Nu era un jurnal și nici nu povesteam ce mi se întâmpla în sat, ci inventam personaje care se îndrăgosteau și trăiau întâmplări pe care eu, la vârsta aceea, le cunoșteam mai ales din cărți. Îmi imaginam ce își spuneau, ce hotărâri luau, cum se apropiau sau se îndepărtau unul de celălalt, iar dacă povestea nu mergea în direcția dorită, puteam schimba o replică, modifica întâmplările sau începe totul de la capăt. În paginile acelui caiet aveam o libertate pe care, la treisprezece ani, nu o întâlneam prea des în afara lui.

Astăzi mă întreb cum ar suna dialogurile acelea, cât de complicată mi se părea iubirea la treisprezece ani și ce fel de sfârșit pregătisem personajelor mele. Fatalitate! Caietul s-a pierdut. Cine știe pe unde? Poate l-am uitat pe vreun deal acoperit cu flori galbene sau poate a rămas ascuns într-o căpiță de fân, printre firele uscate care miroseau a vară târzie. Nu-mi mai amintesc nici numele personajelor și nici dacă povestea ajunsese vreodată la ultima pagină.

Mi-ar plăcea să găsesc caietul acela, să-l deschid și să citesc totul așa cum am scris atunci, fără să îndrept greșelile și fără să râd de naivitatea fetei care abia începea să descopere lumea. Sunt curioasă cum își imagina iubirea, ce lucruri i se păreau importante și ce cuvinte găsise pentru emoții pe care încă nu le trăise. Iar printre personajele acelea inventate, mi-ar plăcea să regăsesc ceva din mine, ceva ce timpul a șters din amintire, dar care a rămas, cine știe pe unde, între paginile unui caiet de dictando.

Aud vocile oamenilor din jurul meu, le văd zâmbetele, dar am senzația stranie că trăiesc în două locuri deodată: aici, la Kaiserpavillon, în Viena, și acolo, la Mozăceni, în satul copilăriei mele. Zâmbesc și eu, gândindu-mă cât ne chinuiserăm să găsim intrarea, cât de important ni se păruse să ajungem la timp. Iată-mă acum, după cinci români adunați din întâmplare, un zid interminabil și o ploaie de proporții biblice, cu gândul la un caiet de dictando pe care nu-l mai ținusem în mâini de ani întregi.

Ah, dacă l-aș găsi! Cred că l-aș deschide mai întâi la ultima pagină. Aș vrea să știu dacă fata aceea de treisprezece ani reușise să-și încheie povestea de dragoste sau dacă o lăsase undeva, neterminată, așa cum rămân atâtea povești în viață. La Viena găsisem, până la urmă, poarta pe care o căutam. Acum, după atâtea veri uitate, a venit și o toamnă necunoscută, iar eu știu că timpul are un fel al lui de a închide porți pentru care nu mai există nicio hartă.