Flori pufăia ca un turc. Astăzi bătuse recordul, fuma țigară de la țigară, le înnădea, aprinzând-o pe următoarea de la jarul celei dinainte. Și iată-mă aplecându-mă peste ciuperca de plastic a mesei, pescuindu-i vorbele ca pe niște peștișori argintii care înotau în rumoarea glasurilor dimprejur. Cafeneau de pe Strada Politehnicii se afla într-o încăpere de la demisol, ce își umflase pereții ca să încapă cât mai multe scaune și mese; unele se umpleau, altele se goleau, flux și reflux. În pauze, studenții cafegii traversau strada, venind aici ca la Mecca, iar expresia era un fum să-l tai cu cuțitul căpăta noi înțelesuri.

Flori a suflat un vălătuc prelung, hăpăit imediat de ceața-mamă, a lins ultima picătură de cafea și s-a uitat în fundul ceștii. Apoi a pus întrebarea zilei.

– I-ai zis?

N-am întrebat-o ce, nici cui. Era singura căreia îi mărturisisem aproape totul. Am scos un BT din pachetul de pe masă, l-am aprins și-am început să fumăm umăr la umăr – eu prima țigară, ea pe-a șasea. Tot la capitolul diferențe, Flori trăgea fumul în piept cu voluptate, umplându-și plămânii, sângele și ADN-ul cu nicotină. La mine era un exercițiu mimetic, mă făceam că duhănesc. Țigara avea părțile ei bune; ritualul aprinderii mă ajuta să câștig timp de gândire, să ies mai puțin șifonată din momente penibile. Ori să amân un răspuns.

Am scuturat din cap, nu avusesem discuția lămuritoare cu David. Așteptam... momentul potrivit. Căutam justificări, explicații. Vorbe care să rănească mai puțin, când una singură era de ajuns: despărțire. Trăgeam de timp, credea Flori, iar boala lungă e moarte sigură.

Pe cine încercam să păcălesc? Nu voiam să fiu cu el, dar eram, nu voiam să fac facultatea asta, dar o făceam, ezitam să pășesc pe drumul deschis în față, însă nu era altul, numai un labirint de ziduri în care dădeam cu capul. O mulțime de nu-uri în viața mea și nicio portiță de scăpare! Începusem să îmi plâng de milă pe dinăuntru, când Flori mi-a zis-o pe-a dreaptă:

– Tu ai venit peste el, în lumea lui. Ce cauți aici dacă nu e ce-ți dorești?

Prea multă sinceritate strică, seamănă cu răsucitul cuțitului în rană, însă prietena mea lipsise de la cursul ăsta. Și aflase – de la mine, într-un elan confesiv pe care începeam să-l regret – cum ajunsesem la TCM. Făcusem un pas în gol, drept în prăpastia absurdului, nu foarte ușor de explicat cuiva care avea toți piticii aliniați pe creier, bătând pas de defilare. Îi mărturisisem Florindei, și numai ei, de ce eșuasem pe insula-colină a universității, după ce navigasem printr-un recif de negații.

Nu visam să ajung ingineră, dimpotrivă. Meseria asta era ultima pe care aș fi ales-o și numai dacă venea sfârșitul lumii. După anii de liceu în care urâsem matematica și mâncasem literatură pe pâine, firesc era să urmez Filologia. La Cluj, la Iași, la București... Ar fi însemnat însă niște ani lungi departe de casă, într-un cămin studențesc, într-o cameră igrasioasă cu cinci colege și foarte mulți gândaci. Să împart totul – rochii, farduri, sutiene, intimitate, un duș pe tot etajul – cu niște necunoscute, mă îngrozea de-a dreptul. Fără cărțile mele, cafeaua la ibric, fără tabieturile zilei, constrânsă să intru în normalitatea celorlalți ca o piesă ce nu se potrivește, oricât ai îndesa-o... aș fi supraviețuit?

De când mă știu mi-a fost greu să-mi găsesc locul într-un grup. Mulțimile – niște animale multicelulare ale căror porniri îmi păreau manifestarea unei noi și terifiante forme de viață – mă intimidau. Abia reușeam să înot prin balta socială, tot mai adâncă cu trecerea anilor, totuși am izbutit să nu mă scufund, să mă țin la suprafață. Cum? Am avut întotdeauna momente când rămâneam cu mine însămi, ne înțelegeam bine noi două și mereu găseam ceva de făcut: un roman de răsfoit, o plimbare pe străduțele orașului vechi ori pe dealuri, eu și umbra mea, mână în mână cu o confortabilă singurătate.

Era un mod de a-mi încărca bateriile, aveam nevoie de spațiul meu, la care să mă întorc din când în când, să-mi trag sufletul între două bătălii pentru una ori pentru alta, în general lucruri fără însemnătate, de care m-aș fi putut lipsi. Era obositor să trăiești în lume, să te supui unor reguli pe care nu le înțelegi, nu le accepți. Cum ar fi fost s-o fac tot timpul? Mă temeam să aflu și atunci am ales răul cel mai mic: am ascultat de mama.

Ea, cum o știam, nu se-ncurca în drame existențiale, nu despica firul de păr în patru. Însă avea un plan. Inginerii erau repartizați în orașe, n-ajungeau la naiba’n praznic, ca profesorii, în sate sau cătune, niște fundături de lume fără asfalt și lumină electrică. Ingineria era de mine! O să trec prin facultate fluierând, puteam face orice mi-aș fi pus în minte – doar eram fata ei. Orice însemna Utilaj Tehnologic, TCM, Industria Lemnului, Electrotehnică, AR, Silvicultură – ofertă limitată din care, tot mama, a început să taie. De la Silvicultură ieșeai pădurar cu diplomă, trimis să numere copaci pe coclauri; Industria Lemnului n-aveam în oraș, viori mi-ar fi plăcut să fac, dar singura fabrică era tocmai la Reghin. La Electrotehnică te mai curentai, Doamne ferește, în vreo priză; Autovehicule Rutiere te purta cu gândul la șosele și drumuri ce duceau departe; la Utilaj Tehnologic te păștea vreun șantier cine știe pe unde...

Cu Tehnologia Construcțiilor de Mașini nu dădeai greș, aveai repartiția garantată într-una din uzinele ce răsăriseră ca ciupercile în Brașovul nostru tot mai industrial. Era biletul câștigător la loteria vieții mele, credea mama cu tărie, așa cum, la fel de sincer, își închipuia că m-a făcut să văd lumina, să înțeleg de ce astrul zilei răsare de după Colina Universității.

Nimic mai departe de adevăr. Mama își făcuse socotelile ei, eu pe ale mele. Și, măcar într-o privință, trebuia să îi dau dreptate. În România deceniului opt nu trăiau din scris decât barzii cu carnet de partid, plăsmuitorii de versuri sau proză cu dedicație pentru Nea Nicu. Ceilalți frați vitregi din tagmă mărșăluiau în coloană, ca la 23 August, oameni ai muncii de dimineața până seara. Numai noaptea rămânea a lor, să umple filă după filă la lumina veiozei, cu povestiri și romane care aveau să fie publicate – cândva, într-o zi ce părea tot mai îndepărtată. Până atunci continuau să scrie, mult, puțin, cu speranță, cu încăpățânare, cu sentimentul zădărniciei. Să scrie pentru sertar.

Nu era o ocupație ofertantă, o viață de invidiat. Dar exact asta aveam de gând să fac. Să fiu scriitor. O știusem de când tata îmi citea povești, dinainte să aflu rostul literelor. Între timp, nu mă răzgândisem, n-aveam ezitări. Numai o problemă. Chiar unui scriitor de sertar trebuia să îi rămână energie pentru meseria cea adevărată, vocația secretă. Avea nevoie de un serviciu călduț. Ca al lui Doru Bodea, care traducea un contract-două pe an. În rest, freca menta; vorbele lui, nu ale mele. Când aflasem cât de bine se descurcă, n-avusesem o revelație, ci o confirmare. Diploma funcționa, orice diplomă! Era umbrela magică sub care să te adăpostești, să-ți vezi de ale tale. Camuflajul cameleonic, tehnica supraviețuirii în jungla socialistă, unde vremea trece, leafa merge, noi cu drag muncim...

Cât îmi treceau toate prin minte, uitându-mă cum șerpi de fum se încolăceau în văzduh, colcăind în cuibul de grinzi al tavanului, Flori îmi urmărea gândurile.

– Crezi că o să-i păcălești pe toți? Să spui ca ei și să faci ca tine?

Știa planul meu secret. Îi spusesem și de Doru; omul nu mișca un deget la ICA Ghimbav, iar ca să alunge plictiseala traducea cărți aduse de-acasă. Un exemplu mobilizator, pe care mă pregăteam să-l urmez.

Toate bune și frumoase, mi-a zâmbit dulce Flori. Un filolog făcea traduceri, pentru salariu ori de amorul artei. Însă inginerii ori proiectau toată ziua la planșetă, ori patrulau printre mașinării, legați de secție cu un cordon ombilical...

– O să trec podul ăsta când ajung acolo.

Frecasem cuvintele până căpătaseră un luciu de optimism, însă ea și-a îngustat ochii; semăna acum cu o pisică la pândă.

– Și David?

Da, trebuia să-i explic cum stau lucrurile, deja amânasem până în al unsprezecelea ceas... Era convins c-o să terminăm amândoi facultatea și tot împreună vom porni mai departe. Iar ca să fim repartizați în același loc, trebuia să trecem întâi pe la Ofițerul Stării Civile. David ne vedea alături o viață, când eu eram deja căsătorită: cu scrisul.

– Cum să-i spun?

Flori vedea limpede ironia sorții: meseria mea erau cuvintele și iată, când aveam mai multă nevoie de unele potrivite, nu le găseam. S-a încruntat, de parcă încercam să vând castraveți unei grădinărese cu sera plină.

– Ce atâta filozofie? "David, nu te iubesc. Mi-a fost comod să fiu cu tine, te-am lăsat să-ți faci iluzii. Trei ani." Ce mare lucru?

Câteodată, începeam să mă întreb serios ce era în capul ei. Am vrut să limpezesc apele:

– Tu cu cine ții?

– Cu tine.

A întins mâna peste masă. Mi-a strâns ușor degetele și-am știut de partea cui era, acum și-ntotdeauna: a mea, numai a mea.

Adevărul eliberează, credeau filozofii lumii. Și iese mereu la iveală ca untdelemnul din apă, erau convinși tot ei. David ar fi trebuit să își dea seama până acum că n-aveam în față un covor din petale de trandafiri, ci două poteci de piatră care se despart. El însă rămăsese orb și surd la semnalele pe care i le dădusem mereu în ultima vreme, uneori fără voie, alteori înadins.

De ce?