La Yuval Noah Harari am întâlnit pentru prima oară ideea contraintuitivă că oamenii suferă astăzi mai mult de pe urma abundenței decât a penuriei, că excesul e un pericol mai mare decât foametea. Nu știu dacă e un adevăr absolut, demonstrabil statistic. Cert e că, cel puțin în lumea occidentală de astăzi, oamenii nu-și mai pot imagina ce înseamnă foametea, o fantomă care a bântuit istoria umanității până de curând.

Am început să citesc romanul Danielei Rațiu, Sfârșitul lumii e un tren (Editura Cartier, Chișinău, 2024), acum doi ani, după lansarea de la Sibiu. Atunci eram sub impactul distopiei Noi, carnivorii de Augustina Bazterrica și al filmului bazat pe evenimente reale Societatea zăpezii și mă interesa antropofagia ca fenomen cu implicații etice. Chiar și așa, nu am putut trece de primele pagini ale romanului Danielei Rațiu, al cărei realism brutal mi s-a părut pur și simplu de nesuportat. Cartea se deschide cu scena, inenarabilă aproape, în care cadavrul unui soldat cu epoleții rupți, de origine necunoscută, e pândit până la lăsarea serii și apoi târât în adăpostul unde va fi tranșat și apoi mâncat.

Am reînceput să citesc același roman după doi ani, în siajul fascinantei Istorii a orbilor. România în război 1940-1945. De data aceasta, nu canibalismul m-a incitat, ci pur și simplu istoriile supraviețuitorilor și hintergrundul celui de-al Doilea Război Mondial, surprins dintr-un unghi inedit: foametea din Basarabia, generată de o secetă prelungită și mai ales de invazia rușilor. M-a interesat, prin urmare, cartea ca roman-vérité, ca literatură a ororilor, ca ficțiune care pornește de la o istorie orală, de familie:

Sursele documentare pe care le-am folosit pentru scrierea acestui roman sunt, în primul rând, poveștile mamei și ale mătușii mele Victoria, care au călătorit cu acel tren al foametei. (p.249)

Suntem obișnuiți să plasăm distopiile într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat sau pe o insulă, departe de adevărata civilizație. Un exercițiu util ar fi să ne imaginăm (nu e greu) că toate distopiile au existat deja, undeva, cândva. Citind această carte, a fost foarte ușor să-mi imaginez că mă aflam în interiorul unei convenții distopice. Toate datele păreau să-mi confirme prima impresie: o autoritate care monopolizează violența și instrumentează frica (rușii, ai Evdokiei, mâncătorii de oameni), o mână de locuitori ai unui sat: famelici, terorizați, abrutizați de foame și de frică. O lipsă generalizată a speranței. Un iad pe pământ.

Adevăratul personaj al acestui roman este chiar foametea. În lipsa hranei, realitatea se dezintegrează, la fel și umanitatea, care mai e posibilă numai intermitent: un preot încă mai ține slujbe la căpătâiul celor morți, câțiva săteni își păzesc morții, pentru ca hoiturile lor să nu fie pângărite de mâncătorii de oameni. Părinții își mângâie copiii numai când aceștia dorm. Pletele fetelor frumoase sunt ascunse sub broboade, ca să nu fie remarcate de soldații ruși, cei care nu au nimic sfânt, pentru care pângărirea și crima sunt banale.

Moartea adusă de ruși e o altfel de moarte. Moarte, moarte, moarte. Nu e moartea rânduiala firii. E coșmar, durere, chin, agonie, mintea îngălată de foametea nesfârșită, de uscăciunea și nerodul pământului. I-a uitat Dumnezeu aci. Moartea adusă de ruși e înceată. Sfâșiere, sfârtecare, dezmembrare. Metal. (p.101)

În acest teritoriu pustiit, granițele între om și animal s-au estompat. Ai Evdokiei urlă precum lupii în urma cortegiului funerar. Câinii au uitat de prietenia cu oamenii. Omul e pradă pentru câine, la fel și câinele pentru om.

Câinii care au fost ai satului, ai oamenilor s-au pierdut unii de alții în foamete. Parcă niciodată nu au trăit împreună. Câinii au uitat de bunătatea oamenilor și oamenii au uitat de bunătatea câinilor. Și unii, și alții se pândesc, se atacă. (p.61) Se vor vâna unii pe alții. Un cerc al morții. Ai Evdokiei și câinii ăștia sălbăticiți sunt ca rușii. Nu mai au amintiri. (p.121) Fiare, și unii, și alții. (p.143)

În tot acest bestiar, câteva vite blânde și mai ales o iapă cu ochi umani rămân o metaforă pentru empatia pe cale de dispariție, pentru lumina din om. Iapa e însă sacrificată. Din pielea ei, care păstrează mirosul animalului viu, se vor face opinci pentru copiii familiei.

Până și sintaxa a suferit o contracție. Frazele sunt scurte, tăioase ca incizia precisă a unui bisturiu. Autoarea a renunțat, intenționat, la unele semne de punctuație. Întrebările și exclamațiile nu sunt marcate, probabil pentru a sugera, în acest mod, că lumea circumscrisă între paginile acestei cărți nu admite nici uimirea, nici revolta, nici chestionarea vinovaților. Istoria nu-și conține propriul îndreptar moral. Doar literatura are aceste instrumente, prin ecoul pe care îl generează în mintea cititorului. Semnele de întrebare îi rămân lui, celui care privește cum acest tren al ororii înaintează implacabil prin istorie, lăsând în urmă o lume care își caută, printre dărâmături, urmele de umanitate.