Prima revistă de creație hibridă, înființată de Doina Ruști, pe 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Prozatorul săptămânii: Alina Caraghin

Am citit Postăvaru, de Alina Caraghin, și m-am gândit la cât de contradictorii suntem în relațiile cu ceilalți. Ne plângem de singurătate, dar uităm cât de greu ne este uneori să împărțim viața cu un alt om. Ne certăm din nimicuri, ne irită gesturi și vorbe pe care altădată le găseam simpatice și ajungem să transformăm conviețuirea într-o negociere permanentă. Cred că tocmai aici stă unul dintre paradoxurile iubirii: ne dorim pe cineva alături, însă nu suntem întotdeauna dispuși să acceptăm tot ceea ce presupune prezența lui.

Mi-a rămas în minte bătrânul care urcă la cabană, seară de seară, pentru a privi apusul în locul în care obișnuia să vină cu soția sa. În prima parte a povestirii, doi oameni se ceartă deși se au unul pe celălalt; în a doua, un om ar da probabil orice să mai aibă cu cine să se certe. Vă invit să citiți povestirea Alinei Caraghin și să vă întrebați câte dintre lucrurile pentru care vă certați astăzi vor mai conta atunci când omul de lângă voi nu va mai fi.

 

Constantin Șolga


-       Aș aprecia enorm dacă nu ai mai avea remarci total aiurea care nu fac decât să mă enerveze profund și să-mi perpetueze starea nașpa, se rățoi Alex la mine.

-       Da, stăpâne, o să îmi țin gura, nu mai am impresii, nici păreri, ca nu cumva să te supăr. Nu contează punctul meu de vedere. O să fiu aici să te repar când ai buba și atâta tot.

-       Mda, ce așteptări să am și eu…

-       Chiar nu era nimic grav, dar ții tu să fii ciufut cu mine de parcă nu știu ce am făcut, am încheiat eu în loc de noapte-bună.

A doua zi dimineață mi-a scris: Neața, o să urc în Poiană și o să încerc să atac Postăvaru, nu știu dacă o să pot urca până sus, dar încerc. I-am răspuns după o oră: N-am fost anul ăsta în Postăvaru.

Nu era modalitate mai bună să ne împăcăm decât să plecăm în drumeție.

Am urcat Postăvaru, eu pe jos, Alex cu bicicleta electrică, și până sus nu mai conta ce miză avusese schimbul de replici din seara anterioară. Muntele avea prostul obicei să ne facă să uităm de ce ne supăraserăm.

Eu îl știam pe de rost, sau cel puțin așa credeam. Știam porțiunile în care traseul se îndulcea, pantele în care trebuia să-mi potrivesc respirația cu pașii, locurile în care soarele cădea printre brazi și făcea acea lumină verde în care ai impresia că pădurea respiră altfel decât tine. Știam și buturuga lângă care găseam întotdeauna frăguțe, m-am apropiat să caut.

Alex mă aștepta câțiva metri mai sus.

-       Da, cele mai bune frăguțe din cel mai celebru loc de pișat de pe traseu. Enjoy!

Avea și el dreptate.

Într-o oră și jumătate am ajuns la cabană. Plecaserăm de la Telegondola din Poiana Brașov, pe Drumul Roșu. Mai există și traseul prin pădure, ferit de soare, dar era devreme și umbră suficientă. Cu câteva opriri în care ne-am băut apa și ne-am prefăcut că nu suntem obosiți, am ajuns la Cabana Postăvaru pe la unsprezece. Eram fără suflu, cu tricourile pline de sare udă și cu dopamina urcată la cota 1604, cât are și cabana.

Alex ajunsese cu vreo zece minute înaintea mea și se trântise pe iarba din spatele cabanei, unde se găseau perne-scaune umplute cu puf și șezlonguri pentru cei care veniseră să zacă la soare. Două domnițe ocupaseră deja câte o pernă.

-        Deja începe să se aglomereze. Ți-am zis că doar dimineața e mai liber.

Evident, erau cazate la cabană.

-        Și copiii ăștia zgomotoși care aleargă, îmi pun capac. Sunt oarecum drăguți, dar nu-mi plac copiii altora.

Cabana era neschimbată. Am intrat și aproape că m-am ciocnit cu Alex la ușă. El s-a așezat la coada de la bar, iar eu am rămas blocată în gustarea pusă de tanti Nelly, cabaniera, din partea casei: pepene dulce, roșu, ținut la gheață, o bucățică de Rai. Să vedem cum urma să intre berea după aceea, dar astea erau detalii.

Alex și-a luat și un pandișpan cu prune, deși de obicei alegeam salamul de biscuiți, semnătura cabanei. Iarna primeam, din partea casei, pită unsă cu pastă de jumări și ceapă. De Paști, ouă colorate și cozonac. De 8 Martie, turtă dulce. Iarna, aproape întotdeauna, vișinata casei, în pahare mici, de un shot. Nelly avea darul să știe ce-ți trebuie înainte să știi tu. Era un colțișor al miracolelor.

Pe atunci încă nu mă gândeam că muntele are și el aceeași îndeletnicire.

Ne-am întors în iarbă, am scos din rucsac vesta pe care o luasem în caz că se răcea vremea și mi-am pus-o sub cap. Domnițele prețioase erau tot acolo. Apoi, ca prin farmec, karma s-a dezlănțuit: un băiețel și două fetițe de patru-cinci ani s-au aruncat gălăgios pe fotoliul pe care se odihnea una dintre ele. Vorbeau tare, râdeau, se împingeau și acaparaseră locul. Părinții lor au mormăit ceva fără convingere, doar ca să poată spune mai târziu că interveniseră.

Soarele îmi usca tricoul transpirat. Ne savuram berile. Alex stătea întins pe iarbă, cu capul sprijinit de casca de protecție.

Băiețelul s-a oprit lângă el și a studiat casca.

-        Ce cască urâtă!

-       Casca mea e frumoasă. A fost Miss Cască 2025, a răspuns Alex.

-        Dar eu am două căști, a spus băiețelul.

-        Și eu mai am niște căști în rucsac. Din alea pe care mi le pun peste urechi și ascult muzică.

Băiețelul l-a privit lung, căutând alt defect.

-       Burtă grasă!

Alex a râs:

-       Credeam că dacă stau pe spate nu se vede.

-        Burtă grasă! Burtă grasă! Burtă grasă!

Cele două fetițe i s-au alăturat imediat, cu vocile lor ascuțite.

Alex s-a ridicat într-un cot și a arătat spre una dintre ele:

-        Fund verde.

Fetița își murdărise pantalonii roz așezându-se direct pe iarbă. S-a încruntat.

-       Fund verde! Fund verde! Fund verde!

-        Cască urâtă! Burtă grasă!

-        Eu am o fantomă, am intervenit eu.

Au tăcut și pentru câteva secunde am avut toată atenția lor.

-       De care?

-       Din alea care strigă la aceeași oră în fiecare noapte.

-        Și ce strigă?

M-am uitat la ei cu seriozitate.

-       Fuuuuuunnd veeerdeeee, unde ești?

S-au uitat unul la altul, apoi la cele două domnițe, care între timp nu mai rezistaseră și se retrăseseră la bar.

-       Asta e o fantomă adevărată? a întrebat fetița cu pantalonii roz-verzi.

-       Numai noaptea, am spus.

-       Și ziua?

-       Ziua doarme în munte. Muntele are multe locuri în care poate dormi cineva. Uite, vezi stânca aia deasupra căreia se rotește pasărea? Acolo ar putea dormi oamenii cărunți ai munților.

  •  

Pe bătrânul cu rucsacul îl cunoscusem cu ani în urmă, urca la cabană aproape zilnic. Nu obișnuia să se așeze la masă și să comande ceva din meniul zilei. Stătea pe o băncuță și scotea din rucsac un sandviș și un PET mic pe care scria Cola. Din PET își turna tacticos într-o cană de metal, o băutură închisă la culoare despre care aveam să aflăm că nu era Cola, ci vin roșu. Își mânca sandvișul în timp ce bea cu înghițituri mici, privind către crestele munților fără să focalizeze.

Părea că rucsacul avea o greutate de care el scăpa câte puțin cu fiecare urcare.

Odată, când toamna era la început și zilele se răceau brusc, i-am dus și lui un păhărel de tărie dintre cele oferite de Nelly și l-am invitat să se așeze cu noi la masă. A primit bucuros, ne-a spus atunci că și el obișnuia să vină însoțit. De aceea nu-i plăcea să stea singur la masă, veneau împreună să privească apusul, iar când ea n-a mai putut urca muntele pe jos, se obișnuiseră să vină cu telecabina.

După ce a pierdut-o, și-a promis că se va întoarce cât avea zile, în fiecare seară în care putea, să vadă apusul de sus. Spunea că atunci o simțea și pe ea cu el. La început se certase cu peisajul: cum putea soarele să răsară și să apună ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum puteau munții aceia albaștri să rămână neclintiți, acum, că ea nu mai era?

Apoi observase ceva: privind spre est, părea că vârful aflat chiar lângă creasta zimțată ca o gură cu dinți ascuțiți, căpătase o umbră permanentă. Era ca umbra de pe fața lui, singura oglindă în care se putea privi, în rest nu-l interesa. Uneori îi părea că stânca plânge, a aflat și că există o legendă despre Ciucaș, de unde izvorăște Târlungul.[1]

-       Dumneavoastră chiar credeți că muntele ține minte?

Bătrânul s-a uitat la mine de parcă întrebarea era atât de simplă încât nu merita răspuns.

-       Altfel de ce crezi că ne-am întoarce?


 Am privit apusul împreună, apoi am spart tăcerea, știind că bătrânul urma să coboare și în curând se va întuneca de tot:

-       Pe unde coborâți?

-       Acum, pe Drumul Roșu, dar când sunt cu schiurile, pe Lupului, indică el pârtia neagră. Știți legenda Prăpastiei Lupului?

-       Habar n-aveam că există vreuna, am ridicat amândoi din umeri.

-       O, e de la o mie optsute și ceva: se spune că, odinioară, în zona de deasupra prăpastiei păștea o turmă de oi. Ciobanul avea un câine pe nume Lup. Într-o zi, turma a fost atacată de o haită de lupi. Câinele s-a aruncat asupra lor pentru a-și apăra oile și a încercat să-i îndepărteze de turmă, însă lupta i-a dus însă tot mai aproape de marginea stâncii. În încleștarea lor, Lup și lupii au alunecat împreună în prăpastie, pierind în hăul de dedesubt. De atunci, locul ar fi fost numit Prăpastia Lupului, în amintirea câinelui care și-a apărat turma până la capăt. Legenda spune și că, atunci când vântul trece printre brazi, se poate auzi uneori un lătrat lung și îndepărtat - ca și cum Lup ar continua să păzească muntele.

Bătrânul continuă să vină, până într-o zi.

Nelly spune simplu:

-       Cred că s-a dus să stea cu ea. Muntele nu îi desparte pe oameni de cei morți, ci îi ține împreună într-o altă formă.

În seara aceea, când am privit înspre creste, soarele cobora și am văzut umbra despre care vorbise bătrânul, ca o schimbare aproape interceptibilă în culoarea stâncii. Poate că fusese acolo dintotdeauna. Doar că acum părea că-s două umbre.

La plecare, m-am uitat înapoi, mi s-a părut că pe banca de lângă cabană stă cineva, un om cu rucsac.

Am clipit și nu mai era nimeni, doar o cană de metal pe masă.


[1] În tradiția locală din Ciucaș se spune că un cioban își vedea soția doar atunci când cobora cu oile din munți. Cuprinsă de dor, femeia a pornit singură să-l caute. A izbucnit o furtună cumplită, tunetele și fulgerele au lovit muntele, iar femeia a fost prefăcută în stâncă. Când furtuna s-a terminat, ciobanul și-a găsit soția împietrită, s-a așezat lângă ea și a început să cânte din fluier. Legenda spune că lacrimile femeii au început să curgă din stâncă, iar din acel loc izvorăște Târlungul. Ciucașul este vizibil de pe Postăvaru, spre est.

 

Constantin ȘOLGA

Jurnalist cultural, implicat în numeroase evenimente de promovare a lecturii, în special prin iCarte, iParte, scrie proză reportaj literar și eseu. Are o rubrică de carte la RFI, împreună cu Roxana Brănișteanu. Textele sale de proză explorează istoria recentă, în special migrația și transformările sociale.