…ȘI TE PUPĂM. Scris cu negru, pe spătarul murdar al unui scaun din tramvai. Fără virgulă. Cu niște litere cam lăbărțate. Am tot căscat ochii la mesajul ăsta și-am ratat stația. N-am coborât la următoarea, ca să revin, ci am mers până la capăt. Am depășit stadionul din Ghencea și m-am dus țintă la blocul Marinei.

Nu-i surprinsă să mă vadă. Nici să audă cum îi povestesc despre scrisul imbecil din tramvaiul 41. Pe când eram la liceu, trupa Andre era la putere.

-E nesuferită Bălanca, îmi spune Marina.

-Nouă ne plăcea de Antoneasca, nu?!, răspund dornic să-i fac pe plac.

-Ție îți plăcea de ea pentru că s-a dezbrăcat în Playboy, replică Marina amuzată.

Și vorbim aiurea, despre subiecte oarecare, așa cum fac doi amici buni. Prieteni... Cunoștințe?! Marina e fata pe care am ignorat-o în liceu. Îmi plăcea de ea, simțeam o atracție adolescentină, curiozitate și conștientizam câteva lucruri în comun. Dar în același timp strâmbam din nas. Mi se părea comună, privirea îmi era atrasă de colegele alea mai haioase, mai gălăgioase.

Însă un fir ne-a ținut legați. Am ajuns amândoi la București și am păstrat legătura. Ne vedem destul de des. Vorbim... Atracția aia adolescentină s-a transformat într-o melancolie care e tot mai dureroasă. Mi-am spus deseori că e dorul de copilărie, de perioada în care mi se părea că viața e simplă, iar mama și tata rezolvau orice.

Dar când intru în garsonierea mea, când singurătatea mă izbește ca mirosul mucegaiului, îmi zic că e dragoste. Ochii ei negri îmi strălucesc în miezul creierului. Sânii mici, pe care îi ghicesc pe sub tricourile cu mesaje tâmpite pe care le poartă. Buzele subțiri, cu niște colțuri care se încrețesc, se rotunjesc, parcă vorbesc de unele singure, cu un limbaj propriu, codat și nu prea. E doar singurătatea mea sau e o dragoste născută de timp, hrănită de obișnuință, doar ca să se împlinească într-un sentiment pur, onest?!

Marina îmi amintește de târgul din orășelul nostru, de unde puteam cumpăra haine, jocuri video, hrană pentru animale. Și casete audio. Eu luam Andre, ea Genius și 3 Sud Est.

-Îmi pare rău, zic fără să gândesc.
Marina mă privește surprinsă. Apoi obrajii i se colorează ușor. Își amintește de toate glumele stupide din liceu. De toate umilințele. Și tăcerea picură între noi.

Cam asta e... Mă pregătesc să plec. Îi mulțumesc pentru bere, nici nu știu când am golit-o. Mă încalț.

-Vrei să ieșim? Zilele astea, mâine! Acum?!

Am ieșit de atâtea ori. La naiba, a fost cu mine când mi-am cumpărat chiloți. Dar cumva înțelege că acum e mai mult. O întâlnire! Că mă gândesc la buzele și sfârcurile ei. Că aș săruta-o.

Și zgomotul tăcerii se prelungește. Pic, pic, pic... Așa sună și singurătatea mea.

-Nu mă băga în seamă, zic și trag de ușă.

O mai privesc o dată. Chipul i se luminează. Răsuflă ușurată. Simte c-a fost o glumă. Și mă trezesc pe casa scării. Ferestrele blocului sunt ca ochii albi ai mortului. Iar eu sunt blocat în spatele lor.

Oare timpul și singurătatea nasc dragoste sau disperare?