Mulțumesc de invitație, deși nu mi-e ușor a scrie când incursiunea în acei frumoși, dar nebuni ani scoate din cutele memoriei multă nostalgie. E drept totuși să scot de la naftalină amintirea acelor ani, pentru simplul motiv că nu pot și nu vreau să uit ce am câștigat cu adevărat atunci. 

Altfel, epoca poartă mai degrabă hainele mele de la 20 de ani, decât zdrențele peticite de inflație și de deziluzii ale părinților și ale bunicilor. Și e tot atât de adevărat că altfel vedeai lumea de la Universitate decât de pe cine știe ce platformă industrială care ținea cu dinții de un trecut în destrămare.

Rămân însă printre amintirile vii și alegerile libere, dar neeliberate de fantomele trecutului, și mineriadele care ne-au făcut să simțim până în pragul anilor 2000 fiori pe șira spinării, dar și febra recuperărilor de tot soiul sau efortul de a ne scoate din cap cuvintele limbii de lemn. Recuperarea colocvialului, a cuvântului dezinhibat nu pot fi uitate nici ele. la pachet cu o publicistică vie, colorată, frenetică. Azi parcă aș vedea mai multe nuanțe, dar atunci albul și negrul clar își tot găseau principiale pricini de sfadă.

Iar literatura cred că le-a trăit și ea pe toate. Pentru dezamăgiți și nostalgici, copertele colorate ale romanelor siropoase din genul Sandra Brown promiteau evaziuni ieftine (dar sigure) și pregăteau terenul pentru succesul telenovelei. Naționalismul rămas "cât" din "epoca de aur" crea și el adevărate bizarerii de stil și infecta specia pamfletului.

De partea cealaltă a baricadei, producția editorială părea sedusă de memorialistică și de recuperarea autorilor indezirabili până în 89. Se republicau interbelicii, scriitorii din exil, literatură de sertar. Totuși, parcă din sertar erau scoase mai mult pasaje care căzuseră la cenzură, incluse acum în ediții complete, decât cărți ținute acolo în așteptarea unor vremuri mai bune. (Se poate să greșesc eu, dar amintirile au neajunsul de a fi selective.)

Dar dacă e să evoc lumea de hârtie cu care am petrecut tumultul acelor ani aș aminti neapărat aventurile onirice și ontice prilejuite de "trăiristul" Eliade ale cărui opere apăreau pe bandă rulantă, amestecând beletristica și publicistica cu opera specialistului în istoria religiilor. Mi-e teamă că în amalgamul ăsta nu am făcut ordine nici astăzi. 

Din ce în ce mai estompată de trecerea timpului mi se arată și scrierile lui Cioran ori publicistica lui Eugen Ionescu. Nu și teatrul celui din urmă. "Jurnalul fericirii" rămâne carte de căpătâi și astăzi și un vârf greu de atins al memorialisticii și al literaturii răsărite de gulagul autohton.

Contemporanii nu păreau să fie prea la modă, împărțiți și ei între mai bătrânii cu operă comentabilă și optzeciștii care și-o scriau sub ochii noștri. Poate prea sub ochii noștri, încât cititorii i-au băgat în seamă cu adevărat de abia în anii 2000. Cei care publicau pentru prima dată în anii 90, cu atât mai mult nu aveau șanse mari de a fi vizibili.

Totuși, "Levantul" și "Nostalgia" lui Mircea Cărtărescu ori "Femeia în roșu", romanul triou-lui Babeți-Nedelciu-Mihăieș, poate și "Exuviile" Simonei Popescu rămân legate de acei din ce în ce mai îndepărtați ani 90, primii 10 de libertate învățată din mers. 

Cred totuși că mult din ce s-a scris în acei ani a apărut și mai ales a fost citit în noul mileniu. De solul nesigur al tranziției se prindeau greu rădăcinile, dar aluviunile care-l invadaseră, propice germinațiilor, au rodit în cele din urmă.