Dacă m-ar întreba cineva care este textul din dramaturgia românească pe care l-aș vedea în zeci de montări și pe care îl apreciez necondiționat răspunsul ar fi simplu: Steaua fără nume. Mihail Sebastian a scris un text în care ai totul: comedie, dramă, prietenie, relații interumane, conflicte și mai ales iubire. Însă nu este iubirea aceea siropoasă de telenovelă, ci este o dragoste care se înfiripă rapid, se menține și apoi se stinge. La fel cum se întâmplă cu o stea căzătoare. Având premiera pe 1 martie 1944 la teatrul Alhambra în regia lui Soare Z. Soare, piesa lui Sebastian continuă să stârnească imaginația regizorilor chiar și după ce au trecut 77 de ani de la prima reprezentație. Pe scena teatrului Maria Filotti din Brăila, regizorul Cristian Ban aduce o montare inedită, emoționantă dar în același timp proaspătă, cu actori tineri și o scenografie specială. Spectacolul, selectat în cadrul recentului FNT, a fost transmis on-line, însă asta nu a știrbit din calitatea acestuia, marele plus al său fiind faptul că se poate viziona atât din perspectivă cinematografică, cât și teatrală. Spun asta deoarece în timpul transmisiei nu prea s-au schimbat cadrele, iar planul general punea în evidență scenografia semnată de Cristina Milea. Lumina de fundal este una plăcută, iar spațialitatea creată de decor te face să fii atent la toate detaliile pe care reușești să le prinzi pe scenă. La început observăm o sferă cu un cadran de ceas flancat în stânga și în dreapta de două scări.

Nu știu cum se vede din sală, însă pe înregistrare, în momentul schimbării de cadru din laterala scenei, decorul poate fi citit și ca o formă de locomotivă, cum erau în trecut cele cu aburi. Pentru că în piesa lui Sebastian gara și trenul au roluri-cheie și simbolice, acela fiind locul care leagă micul orășel de restul lumii. Locuitorii de acolo au o lume a lor în care viața își urmează un anumit curs, există un program dinainte stabilit pentru toate, iar abaterile nu prea își au locul întrucât pot distruge regulile comunității. Acest lucru m-a dus cu gândul la o piesă scrisă de Thronton Wilder intitulată Orașul Nostru, montată și de Cristian Ban la Arad, dar și de Octavian Anton în limba maghiară la Odorheiul Secuiesc. La Wilder totul vine natural, totul se mișcă fără grabă, oamenii au răbdare și se înțeleg unii cu ceilalți, iar noi, spectatorii, ne lăsăm seduși și atrași în viața acestora. Graba nu își are rostul și am putea crede că toți cei din orășelul ficțional Grover's Corner au o viață idilică până când apare un element perturbator.

Revenind însă la Steaua fără nume observăm gara ce se întrepătrunde cu spiritul orășelului deoarece acolo totul trebuie să meargă cu exactitate, ca un ceas elvețian. Stupoarea apare când observăm că cel mai important orologiu, cel al gării, nu funcționează și nimeni în afară de profesorul Marin Miroiu (Nicholas Cațianis Jr.) nu pare să fie deranjat de acest lucru. Timpul șefului de gară (Marcel Turcoianu) este dat de către trecerea trenurilor, așa cum se și menționează în text: ȘEFUL: Ei asta-i... Cum să nu știu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e 08:00. Când vine 115 dinspre Sinaia, e 8:20, când se încrucișează 63 cu 97, e 12:05. Când vine d-ra Cucu, e 07:00. 07:00 precis. În stația despre care vorbim trenurile rapide nu opresc, acestea fiind considerate ticsite de oameni cu valori morale joase, unii dintre ei venind de la Sinaia unde se afla un cazinou, acesta fiind motivul pentru care Domnișoara Cucu (Monica Ivașcu) le interzice elevelor sale să se plimbe prin gară. Dar ce se întâmplă însă când în aceeași seară apar două elemente care au un efect perturbator? Primul se referă la motivul prezenței lui Miroiu la gară, și anume așteptarea unei cărți extrem de valoroase pentru care a plătit o sumă considerabilă de bani, volum ce sosește de la București.

Dat fiind faptul că lucrarea are un preț atât de ridicat, cei apropiați lui se întreabă de unde a avut banii necesari. Al doilea element este apariția străinei, pe numele ei Mona (Narcisa Novac) care se trezește dintr-odată pe peronul gării neștiind cine sunt oamenii care o înconjoară și ce vor de fapt de la ea. Interesant este că pe măsură ce spectacolul evoluează, crește în paralel și atracția profesorului Miroiu față de Mona, acesta invitând-o în camera în care locuiește pentru a nu-și petrece noaptea singură în gară.

În momentul când cei doi ajung la casa profesorului, cadranul se ridică și vedem camera unde Miroiu își petrece viața. Un spațiu mic, îngust, însă extrem de bine împărțit, spațiu care ne apare ca un interior de ceas cu toate angrenajele sale. Spectatorul pătrunde așadar nu doar într-un simplu interior de cameră, ci și într-unul al spațiului și al sufletului. La nivel simbolic au loc niște transformări în sufletele Monei și al profesorului: ambii reușesc să se privească atât în ei înșiși, cât și unul în sufletul celuilalt, creându-se astfel un sentiment cu care cei doi, despărțiți, nu ar putea să se mai confrunte. Străina vine dintr-o lume diferită de cea a profesorului, o lume în care nu este timp de întrebări existențiale sau de studii despre stele. De cealaltă parte a baricadei profesorul este fericit că își poate împărtăși cu cineva pasiunea despre stele și toate studiile pe care le-a făcut în această privință, fără să fie privit ca un ciudat sau ca un nebun. Profesorul Radu Udrea (Dan Moldoveanu) care pătrunde la un moment dat, prinzându-i, are și el o ușoară nebunie: aceea de a-și auzi pe scenă propria simfonie. Lucrul nu poate fi înfăptuit deoarece lipsește elementul important al orchestrei, și anume cornul francez, la fel cum Miroiu nu ar fi putut avea o desăvârșire completă a studiilor sale fără cartea comandată.

Există o imagine care este exemplară pentru piesa discutată: cea în care cei doi tineri, Ichim (Ciprian Chiricheș) și eleva Zamfirescu (Blanca Doba), stau unul lângă altul privind fascinați secvențele din interiorul cadranului. Personajele de acolo privite din afară apar ca într-un glob de cristal, iar inocența cu care cei doi tineri privesc în interior este emoționantă. Oare ce o fi în mintea lor? Oare așa vor ajunge și ei când vor fi adulți? Ce va însemna iubirea pentru ei? Sunt întrebări care se pot naște în gândul spectatorului martor atât la conflictul interior dintre personaje, cât și la frumusețea privirii stelelor pe cer. Căci la fel ca și oamenii, și stelele sunt căzătoare și la un moment dat se vor stinge. Însă înainte să se stingă au strălucit, iar unii oameni, la fel ca profesorul din piesa lui Cristian Ban, le-au numit și le-au dat viață. Dacă citim jurnalul autorului și ne îndreptăm atenția și spre povestea reală din spatele scrierii și premierei acestei piese, de contextul istoric din anul 1944 când a avut loc prima ieșire la rampă a spectacolului, am putea crede că Sebastian a invitat spectatorii care după ani și ani îi vor vedea spectacolul, după zeci de generații, să facă un minim efort: să oprească pentru o clipă timpul (la fel cum este orologiul din gară) și să dea un nume stelelor. PROFESORUL: Mona! Ce nume frumos. Parcă ar fi un nume de stea... (Străbătut de un gând revelator): Dar e un nume de stea Alcor și... Mona.