Cristina Balinte intră săptămânal pe ușa Academiei cu față preocupată și cu mintea plină de personaje de ficțiune. Are un birou pe care tronează o fructieră, una dintre acele piese de cristal, în formă de cupă, întodeauna cu mere albastre. Sunt vopsite? a întrebat-o cineva. Oh, nu, a zâmbit cu discreție, sunt mere din grădinile lui Zenob.

Uneori, odată cu merele îi mai trimit și câteva întrebări, la care răspunde în scris, ca acum.

1. Care a fost cea mai ciudată întâmplare de vară din viața ta?

Prin august 1999, când încă era funcțională mitizarea Costineștiului, de "stațiune a tineretului", cu epava în larg, hotelul Forum de pe faleză și festivalul de film la care visam în copilărie privind foto-reportajele din revista "Cinema", cu discoteca Ring și rost de distracție "la greu", am dat curs unei invitații pe bază de bilete de tabără. La "căsuțe de piatră". Un confort sporit, în comparație cu acelea "de lemn", câștigat prin truda unei medii finale mai mari. Am mers în ideea că, fără un Costinești în cei patru ani de viață universitară degeaba spui că ai fost student. Nu ai "trăit", de fapt, nimic, doar ai învățat. Ceea ce nu era deloc rău, desigur, nu și suficient la acea vârstă a consumului de experiențe insolite. Nerăbdarea de a cunoaște cât mai repede acel loc la mare, despre care se povesteau atâtea, creștea cu fiecare stație feroviară lăsată în urmă, cu fiecare kilometru depărtare de București. În sfârșit, Costinești… și plonjon imediat în (i)realitatea unei vacanțe diametral opuse celor obișnuite. Mai ceva ca în povestea ucraineană Mănușa, căsuța noastră de piatră oferea spațiu de dormit pentru vreo 8-9 persoane. Adică 4 paturi, în schema de la cazare. Rezonabil în ultimă instanță, dat fiind că alături, într-o căsuță de lemn, reușeau să ațipească, în schimburi, vreo 15 persoane, așa, la o banală numărătoare de chipuri diferite. Lăsate la uscat pe funii prinse între doi copaci destul de umbroși, prosoapele de plajă, costumele, cârligele etc. nu tentau pe nimeni, ca într-un pact de stabilitate reciprocă. Nici măcar vreo saltea pneumatică, rezemată de perete, nu dădea bir cu fugiții peste noapte. Mai bine zis nu era nici noapte, pentru că noaptea însemna discotecă pe uscat, discotecă pe plajă și în apă, sau concert Vița de Vie cu Adrian Despot rockerind cu strigăt și salt întins, de pe o mică scenă precar amenajată, direct pe nisip, sau spectacol Divertis, în amfiteatrul de la Teatrul de vară, gratis pentru studenți, în fine, pentru "oricine are față de student". Nu pot ieși din cadrul memoriei astăzi amuzate nici prânzurile cu ritualicul fel de fasole verde și carne de oaie, iar pentru cei mofturoși, înfometați, ieftina hamsie la chiflă, rătăcită prin abundența de varză tăiată "fideluță". A fost o săptămână nemaipomenită, uimitoare și plină în desfășurarea unui stil de viață fără pretenții. Paradoxal, ceea ce atunci era ciudat, astăzi mi se pare ciudat că a existat. Boemia aceea studențească a Costineștiului s-a afundat în turismul de masă, până când, spre legitimarea unui prezent insipid, nu au mai rămas din ea decât marea și legenda.

1. Povestește-mi despre o rochie de vară uimitoare (dintr-un film, dintr-o carte sau din garderoba ta).

Rochia croită de cea mai bună prietenă a mamei. Din pânză topită, lejeră, deopotrivă de simplă și elegantă. Singura la care se asortează un șirag de scoici, o geantă din pai, la plimbarea pe faleză. Prin țesătura ei respiră briza. La mult timp după revenirea acasă, în vreo lună de iarnă friguros-morocănoasă, continua să poarte discret printre fire mirosul de sare, parfumul de mare și trimite raze care insinuează de încurajare spiritul liber al vacanței de vară. 

1. Cu ce carte/personaj asociezi vara?

Cu romanele lui Jules Verne. Le consider cele mai captivante lecturi estivale. Parcă nici nu mai contează locul sejurului, mijlocul de transport, calitatea serviciilor turistice, tot felul de amănunte de context. Oricum, fericitul cititor are garantată o călătorie perfectă pe file de carte: în balon, pe mare, în jurul lumii, prin Anzii Cordilieri, spre centrul Pământului, în submarinul căpitanului Nemo. Nu se plictisește nicio clipă, iar, de multe ori, această călătorie în imaginație devine mai plăcută ca deplasarea din realitate, fiind chiar adevărata trans-portare.  

1. Când vine vorba despre croaziere pe mare, spre ce insulă te-ai îndrepta?

Spre insula Monte Cristo, într-o cercetare de teren, sub pretextul croazierei. Pe urmele personajului celebru al lui Alexandre Dumas – tatăl. Romanul a fost cândva pentru mine o lectură de vacanță. Probabil obosit de entuziasmul la cote alarmante pentru Cei trei muschetari, bunicul mi-a recomandat într-o zi Contele de Monte Cristo: "o să vezi că o să-ți placă mai mult". Am luat acasă cu neîncredere cele două volume, însă le-am citit în trei zile și i-am dat bunicului întru totul dreptate. Nu vreau să se creadă că insula mă interesează pentru cine știe ce rest ascuns din comoară. Pur și simplu, vreau să văd teritoriul pe care a ajuns Edmond Dantès, ca eșuat al vieții, și de pe care a plecat cu planuri de viitor.  

1. Ce lecturi ai păstrat special pentru luna iulie?

Pentru iulie, am ales Omul și peștera, de Marcian Bleahu, după o vizită recentă la Peștera Ialomiței. Curiozitatea mi-a provocat-o audioghidul care se referea cu insistență la ea, în fiecare galerie, prin fiecare ungher. Am găsit-o și am comandat-o imediat la un anticariat de pe net. Spre marea mea surprindere, este o superbă ediție științifică ilustrată, marca Editurii Sport-Turism (1978), cu nimic mai prejos, ba chiar la concurență cu mediatizatele cărți ale lui Yuval Noah Harari. Divulgativul de altădată se vinde în prezent ca mare știință de global thinker.    

1. Consideri că vara asta este un fel de calm dinaintea furtunii? Cum vezi situația începând din toamnă?

Prefer să îi las calmului dreptul de a fi calm și furtunii pe cel de a fi furtună. E natural. Le pot întâmpina pe amândouă, încercând totuși să le adaptez la ce îmi trebuie în acel moment, să le echilibrez pe cât posibil manifestările. Cel mai bine ar fi însă perspectiva unei toamne liniștite, după atâtea furtuni, valuri, invazii. Câteodată, într-o mică măsură, alegerea ne aparține direct, pentru ca viitorul să fie așa cum îl dorim.