Se șterse la gură și începu să fredoneze:

– John stătea pe mal și boraaaa beția era singura stare

pe care

și-o mai putea

procuraaaaa

cocaină heroină nemaaaa! - urlă el la o Lună pe care n-o mai vedea decât în amintire. Râul îi preluă bolboroseala etilică și el își închipui râul ca pe un tovarăș de beție, care-l ajuta, îi ducea voma cât mai departe și-l spăla și-l iubea și-l iubea, da... Dâmbovița. Nicio altă evadare cu nume de femeie.

Se mângâia însă la gândul că măcar era permanent într-o femeie. România era o țară cu nume de femeie. Ideea în sine îi insufla un patriotism priapic. Ce s-ar fi făcut el într-un loc precum Sudan? Se zbârli. Nu avea nimic împo- triva homosexualilor în afara faptului că îi ura de moarte. Avea idei puține, dar zdravene. Și se ținea de ele ca un buldog de dosul intrusului. Cu asemenea oameni se construiseră imperii.

Să iasă din România nici nu-i trecea prin cap. Prin niciunul dintre ele. "Îmi bag ceva în ea de țară“, bolborosi el. Era un tip fidel. Nu ieșise niciodată în afara granițelor. Nu că nu și-ar fi dorit, dar era prea leneș. Trebuia să-și facă bagajele, să se urce în avion, să suporte compania cuiva și așa mai departe. Oricum, în ultima vreme era ca și cum ar fi călătorit. Peisajul Bucureștiului îi devenea din ce în ce mai străin. Din acest motiv se auto-rebotezase John, nu Ion, așa cum scria prin hârtiile pe care nu le mai avea de mult. Spunea oricui voia să-l asculte: "Ăsta e sfârșitu’ lumii. Nici posturi de radio ori mama mă-sii, laptoape și alte șmenuri. Tot mai nițele.“ De ceva vreme observase cum lucruri și oameni începuseră să dispară. În primele zile, ceilalți l-au crezut nebun. Adică și mai nebun. Apoi treaba se răspândise "mai rău și mai repede ca bolile de sex. Ana? Nema. Mama? Nema. Pipițele de la colțu’ cu Popa Nan? Canci.“

(Translucid, 2021)