Mă întreb și azi cum a fost posibil acest spectacol bizar al unor țări cu democrații de tradiție și care, în perioada de după martie 2020, au ajuns să nege, în diferite forme, aproape toate câștigurile acumulate în timp îndelungat în privința valorilor democratice, a drepturilor și libertăților civile. Cum a fost posibil ca, dincolo de scenariul suspect de unitar adoptat de sistemele de guvernare, acestea să nu poată fi sancționate la timp prin votul de blam al mulțimii intelectualilor, organelor de presă, dezbaterii civice? Mai mult, cum de am putut găsi peste tot o categorie foarte amplă de oameni cărora nu doar că nu le-a repugnat politica restricțiilor, dar s-au și identificat din toată inima cu un anume stil represiv de a-ți reduce la tăcere adversarul, modalitate pe care generația noastră de mileniali (cu atât mai puțin cei de după noi) nu a apucat să o cunoască decât din cărțile de istorie (acele momente când presa, în loc să fie o critică a puterii, devine ea însăși puterea care exclude, pedepsește, anihilează opinia contrară majorității). Nu cred că pot da un răspuns rapid, dar am constatat că înțeleg altfel anumite lecturi făcute cu puțin timp înainte de începutul marii bulversări social-medicale.

Am citit înainte de 2020 Homo sovieticus de Alexandr Zinoviev, carte reeditată în 2018 (o citisem în ediția din 1991, la Editura Dacia din Cluj), dificil de încadrat, mai ales că trăim într-o lume care nu mai înțelege ușor volutele de niciun fel ale limbajului, cu atât mai puțin ale celui satiric, iar textul ar putea rămâne opac pentru mulți. Asta dacă nu ne-ar fi ajutat puțin istoria recentă. Textul este actual pentru că ne oferă multiple imagini ale trecerii de la democrație la dictatură și înapoi, spulberând iluzia cetățeanului din democrație (pe care și eu am avut-o până mai ieri) că ar fi deplin protejat în fața oricăror alunecări spre spectrul întunecat ce zace dincolo și care poate începe oricând prin confiscarea subtilă sau fățișă a libertăților garantate de constituție. Paradoxul pe care am ajuns să-l înțeleg mult mai bine, după martie 2020, și pe care Zinoviev îl transcrie referitor la opoziția dintre comunism și democrație, dar care este aplicabil pentru orice opoziție între democrație și un alt tip de regim cu elemente totalitare este următorul: cel care trăiește într-un regim totalitar visează la democrație, iar cel care trăiește de prea mult timp în Occidentul democratic visează la un stat polițienesc: "Pe când trăiam în Uniunea Sovietică visam să trăiesc într-o țară democrată unde să poți intra în orice partid sau să înființezi chiar tu unul; unde să ieși în stradă și să demonstrezi, să iei parte la greve și să poți denunța orice fel de fraude și minciuni. Prea frumos să fie adevărat. Acum, după ce am trăit o vreme în Occident, visul s-a inversat. Visez să trăiesc într-un sănătos stat polițienesc (...) De ce visez la asta? Pentru că sunt un Homocus." (p.35). Pe vremea când citisem cartea, mi se păruse un efect de stil căutat, mizând pe paradox și pe bulversarea expectanțelor cititorului.

Înainte de a termina articolul, am făcut un test pe Facebook cu citatul de mai sus. Am observat că primele reacții au fost de oripilare (mai ales ale celor din generațiile mai vechi), cu foarte puține comentarii care să releve înțelegerea realelor posibilități ale dezintegrării sistemului democratic actual, de la noi sau din alte țări (de fapt am avut doar unul). Desigur, tendința majoritară a fost probabil de ignorare a mesajului și a problematicii aferente (dezinteres, poate neînțelegere, poate dezaprobare). Zinoviev anticipa marea problemă de după căderea comunismului, tratată amplu de Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar: faptul că, deși informațiile despre regim aveau să iasă la iveală în cantități tot mai mari, acest fapt nu avea să ducă la o mai bună înțelegere a fenomenului totalitar, pentru că lipsește reala capacitate de comprehensiune față de o epocă total străină, cu alte reguli, alte obiceiuri, alte psihologii, poate din lipsa empatiei, ori din incapacitatea de a face analogii etc.

Pe de altă parte, omul actual, occidental sau est-european, și-a pierdut vigilența de a observa derapajele extra-democratice (cu notabile excepții) sau, altfel formulat, acel instinct critic al neîncrederii față de autoritate și față de discursul dominant (politic și mediatic) pe care omul sovietic și, în general, cetățeanul din comunism l-a dobândit treptat (probabil că procentul cel mai mare de anticomuniști s-a înregistrat chiar la apusul regimului). Dar azi nu mai suntem dispuși să credem atât de ușor că alunecarea în afara democrației este cu adevărat posibilă, având credința de nezdruncinat că starea actuală este veșnică și de neclintit. De aici și plictiseala sau chiar deprimarea cetățeanului din țările democratice, care îl fac predispus la fascinația față de stările de excepție, premergătoare totalitarismelor (analizate în acest mod de Agamben, el însuși un intelectual care a ieșit din rând atunci când puțini au făcut-o), fapt extrem de vizibil în primele zile ale decretării globale ale stării de urgență (martie 2020). Satisfacția, contrar spaimelor care au venit ulterior, a fost aceea de a asista la un mare Eveniment, care să restaureze istoria și să ne extragă din rutina confortului și/sau a depresiei anterioare, fără a fi neapărat și exclusiv o dovadă de cinism (cum considera Bernard Henry-Lévy).

Dar dilema rămâne mai acută atunci când ne gândim la eșantionul îngust al celor de la care avem mari așteptări, intelectualii. Din această sferă au provenit și surprizele (în general neplăcute, cu anumite excepții), mereu vizibile tocmai în situațiile extreme, stările de excepție ale politicului (de fapt dezvăluind îmbolnăvirea societății civice a dezbaterii), despre care ne putem aduce aminte din Jurnalul lui Mihail Sebastian, autor atent la acest fenomen, descriind o serie de reacții bizare ale intelectualilor români de marcă la momentul 1940-1941 și cedării față de hitlerism, acea rinocerizare observată și de Eugen Ionescu: fascinația față de înregimentare, represiune, participare entuziastă la violența politicului sau ideologiei, adoptarea discursului urii și dorința de anatemizare și excludere a unora. Problema nu e aici cedarea din lașitate la anumite presiuni insuportabile ale sistemului dominant, ci participarea febrilă, din voință proprie și impuls intern, la marea ură și violență generală, satisfacția de a-i pedepsi pe cei anatemizați deja printr-un act arbitrar (un ritual al excluderii).