Când intră în magazin, tânărul simți mirosul dulce-amărui al bețișoarelor parfumate.

— N-ai nevoie de pick-up, spuse vânzătorul, e de ajuns să le pui în vârful degetului și auzi muzica.

Tânărul râse. Crezu că-i o glumă. Însă vânzătorul luă un disc și îl aranjă pe vârful degetului arătător al mâinii drepte. Discul se învârti tot mai repede, vânzătorul clătină capul după ritm.

— N-aud nimic, spuse tânărul.

— Vino mai aproape.

Tânărul se apropie de vânzător și se încruntă, fixându-și privirea asupra culmii unui munte din depărtare.

— Da, acum aud.

— Ți-am spus eu.

— Te pricepi, bravo!

— Nu, nu sunt eu, spuse vânzătorul. E discul. Ia, ține degetul în sus.

Tânărul îl ascultă, discul i se învârti pe deget, dădu din cap într-un ritm alert. Vânzătorul îi schimbă discul, tânărul ascultă cu mai multă atenție și clătină din cap ceva mai încet. La al treilea disc, legănă capul într-un ritm și mai lent.

— Chiar e ecoul altui cântec, spuse vânzătorul. Al primului cântec pe care l-ai auzit. Îl cântam împreună cu părinții și frații mei, atunci când eram copil și locuiam în Valea Deșertului. Eram cea mai fericită familie din Vale.

— Și ce s-a întâmplat?

— Părinții și frații mei s-au îmbolnăvit de malarie și au murit. Doar eu am rămas în viață, dar n-am știut niciodată de ce. Sunetul baladei noastre s-a lovit de munți și s-a întors, trei ani mai târziu, la mine. Doar că ecoul baladei e mult mai lent și mai trist decât cântecul copilăriei. E tot ce mi-a mai rămas.

Vânzătorul zâmbi. Tânărul ajunsese în mijlocul străzii și nu-l mai vedea, însă strângea în mâini discul cu balada din Valea Deșertului.