Deși Alexandru Vakulovski, scriitorul atât de interesant din Republica Moldova, ne-a obișnuit cu texte în care limbajul denotă agresivitate și revoltă, fie împotriva vieții de sub vălul comunist, fie chiar împotriva literaturii, prin alegerile lexicale șocante și imaginile tulburătoare, de data aceasta, în cartea Urmuz. Cei dintâi trăsniți (2021) el ne surprinde total. Editorii ne anunță încă de pe coperta I că avem de-a face cu o "biografie romanțată" dedicată lui Urmuz, iar universul de așteptare creat de alăturarea dintre el și Vakulovski este spulberat cu viteza... unui glonț de STM. Acel delicat semnal de alarmă editorial arată că nu va fi o biografie oarecare, cu luni, ani și evenimente rezumate, ce zboară cronologic pe pagini, ci o viziune estetizantă asupra celor 40 de ani de viață ai creatorului lui Algazy și Grummer, a cântecului său de lebădă și a întâmplărilor post-mortem, toate acestea, printr-un joc continuu al penei de scris a autorului, care ne duce într-o călătorie dantescă ce pendulează constant între viață și moarte, între realitate și ficțiune.

Demetru Demetrescu-Buzău sau, mai simplu, Urmuz, după cum l-a botezat Tudor Arghezi, a marcat literatura română prin nonsensul tipic avangardist transformat în "Kosmos" și prin asocierile ingenioase de cuvinte ce dobândesc la fiecare relectură alte valențe semantice, care necesită decriptări privite prin lupă, cu un ochi de șoim. La fel se întâmplă și cu biografia de față, în care Vakulovski îl povestește pe Mitică spărgând cronologia și alegând să-l construiască drept personaj al Paradisului care își urmărește trecutul, prezentul și viitorul, prin același cearceaf ud ce acoperea biblioteca familiei Stamate, dar care acum, fiind pe podeaua vreunui nor, ia forma unui portal între "lumea de sus" și "lumea de jos". Acesta este deschis la diverse evenimente importante din viața scriitorului, precum nașterea și sinuciderea sa de la Șosea (căci, fie vorba între noi, "Fiecare pasăre pe limba ei piere"), botezul și articolele despre moartea lui, de tipul Temelor și variațiunilor caragialiene, dialogurile savuroase din Rai cu junimiștii ori cu Vasile Voiculescu în paralel cu dialogurile prietenilor de pe Pământ, din Lăptăria lui Enache, un fel de salon literar francez unde se citeau operele lui, publicate în Punct, Urmuz sau Unu. "Codobatura" cu cărare pe mijloc și mustață urmărește atent faptele din realitatea posterioară morții sale, observându-i-se identitatea cameleonică atât prin numeroasele alegeri onomastice de (H)Urmuz, Don Pedro, Dumitru, Dem-Dem-Dem ori Mitică, cât și prin metamorfozarea în guguștiucul vizitator al lui Arghezi, unde se vede pe prima pagină a Biletelor de papagal. În tot acest "va et vient" între realitate și ficțiune care se armonizează perfect, ca o sonată cântată de Fuchs, sunt inserate opere și articole urmuziene, dar și pasaje din recentul episod pandemic în care biografia a luat naștere, ceea ce amplifică frumusețea, diversitatea și, totodată, complexitatea cărții, alcătuită dintr-un mozaic autentic și estetic al timpilor și al timpurilor, care se completează "cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic", din care, odată cu fiecare (re)lectură a operei lui, Urmuz, ca o magică pasăre Phoenix, renaște din cenușă.

Alexandru Vakulovski, Urmuz. Cei dintâi trăsniți, Editura Polirom, 2021