Revistă print și online
Se spune că pentru fiecare ființă există un loc al ei, un loc care este “acasă". Însă nu și pentru oamenii cu ochi triști.
De când suntem mici, le știm legenda. Oamenii cu ochi triști cutreieră pământurile noastre, căci însăși tărâmurile lor i-au alungat, atât de teribili sunt aceștia. Pentru oamenii cu ochi triști nu există “acasă", ei vor doar să cucerească și să distrugă.
Fiecare copil cunoaște felurile în care aceștia se arată, cu toții știm cum să ne ferim de ei. Cu toții știm că trebuie să fii rapid, pentru că altfel… odată ce oamenii cu ochi triști te-au luat, nu mai există cale de întoarcere.
Ciudate creaturi sunt. Arată ca noi, și totuși nu sunt nimic din ceea ce noi suntem. Au o privire fixă, blajină, pe care, dacă o întâlnești, poți vedea toată tragedia lumii. Se uită la tine cu ochi căutători, și parcă privirile lor au voce - cu glasul sclipirii din ochi te îmbie, te cheamă să îi urmezi. Să te adâncești în codru până când devii pierdut pentru totdeauna. Bătrânii satului spun că devii una cu pădurea, iar trupul tău se va pierde precum frunzele purtate de adierea vântului, privirea ți se va scurge în norii de pe cer, visele vor ofili dinăuntrul tău, pentru a răsări în florile din poieniță și, în cele din urmă, glasul tău va fi purtat de vânt, de păsările cântătoare. Vei încerca să strigi după ajutor, însă nimeni nu te va putea auzi sau vedea. Vei fi prins, un spirit fără trup, veșnic întemnițat într-o pădure, aparent, atât de frumoasă, și totuși necruțătoare. Pe cei luați de oamenii cu ochi triști nu îi așteaptă nimic mai mult decât o eternă singurătate, până la sfârșitul veacurilor și mai departe.
Și totuși cât de inocente par aceste ființe! De parcă sunt lacrimile lumii noastre, întrupate în ceva ce este la granița dintre uman și mistic, necunoscut. Ființe ce sunt o antiteză, ființe ce te prind în vraja lor și te fură pentru totdeauna.
Asta până când am învățat să ne apărăm. Să ripostăm.
Am învățat că oamenii cu ochi triști se retrag atunci când zâmbim. Atunci când suntem fericiți neîncetat. Îi sperie. Încep să plângă și să suspine, se frâng în tânguieli. Ce ființe întunecate, dacă simpla fericire îi macină atât de insuportabil! Dar trebuie să ne descurcăm cumva, trebuie să ne apărăm cumva…
Așa că… suntem fericiți. Mereu. Nu contează cum ne simțim, noi suntem fericiți. Nu contează dacă durerea ne spulberă și fură bucăți din noi, noi suntem fericiți. A simți altceva este interzis, căci oamenii cu ochi triști te simt. Fericirea îi îndepărtează, însă emoții precum furie, tristețe, goliciune - acestea îi atrag.
Se spune că oamenii cu ochi triști te pun să faci lucruri teribile. Se spune că, odată ce au sufletul tău, se vor hrăni din el, iar resturile le vor închide pentru totdeauna într-o temniță dintre lumi - cât de tragică trebuie să fie o asemenea soartă! Blocat pentru veșnicie, să vezi cum oamenii trăiesc și iubesc, să vezi cum pier și sunt jeliți, în timp ce tu ești blocat și nu poți să le faci pe niciuna dintre ele.
Chemarea lor se răspândește. Se răspândește ca o molimă.
Copiii oamenilor cu ochi triști vin la granița satului nostru. Ne privesc.
Atunci am realizat de ce li se spune “oamenii cu ochi triști" - pentru că privirea lor și felul în care o aruncă asupra ta… toate acestea te bântuie. Rămân cu tine, ți se agață de suflet și nu îți mai dau drumul. Te fac să te întrebi - “Oare și eu arăt așa?"
“Oare și ochii mei sunt triști?"
—Nu, noi suntem fericiți. Mereu.
Cred că am greșit.
(Cred că am fost greșită de la început.
—Nu, noi suntem fericiți. Ești cu noi.)
Nu am mai rezistat, i-am privit ochii!
Dar cum aș fi putut altfel?
Eram doar un copil, iar ea era tot un copil.
Mă plimbam aproape de intrarea în pădure. Era amurg. Dintr-o dată o văd, atât de mică și speriată. Plângea. Era tristă. În lumea noastră fericită, ea era tristă. Și eu mă mai simțisem tristă, asta până când am aflat că este interzis. Așa că am mers s-o ajut, căci avea piciorul blocat în câteva crengi.
Atunci am văzut.
Atunci m-am văzut. Mi-am văzut chipul în reflexia ochilor ei.
Iar acum, când privesc în urmă, realizez că… probabil aceea a fost prima dată când m-am văzut cu adevărat. În rest - numai zâmbete.
Atunci am realizat - fetița era a oamenilor cu ochi triști. Avea piciorul blocat. Nu putea fugi. Mă implora din priviri.
Știam, știam încă de atunci ce pățesc copiii oamenilor cu ochi triști. Cum sunt închiși și “reeducați". Știam că mint - nimeni nu e reeducat cu durere, așa-i? Țipetele lor din noapte spuneau totul - copiii sufereau.
“Sunteți copiii ălora triști? Lasă, că vă dăm noi vouă durere!", spuneau reeducatorii.
Știam că, dacă nu o voi ajuta, o vor lua și o vor distruge în toate felurile posibile.
Știam că, dacă o voi ajuta, îmi voi trăda comunitatea, familia, viața… voi trăda a doua cea mai importantă regulă pe lângă cea a Fericirii, “fără milă pentru oamenii cu ochi triști și copiii lor, aducătorii de infern".
Dar… Nu am mai rezistat, i-am privit ochii!
Dar cum aș fi putut altfel?
Eram doar un copil, iar ea era tot un copil.
Veneam din lumi atât de diferite și totuși sufletele ne erau asemenea. Eram copiii unor lumi crude. Eram luptătorii unui război care nu ne aparținea.
Am ajutat-o și am văzut în ochii ei altceva pe lângă tristețe. Nu era fericire, cred că era… speranță. În cele câteva momente de dinainte de despărțire, de dinainte de a fugi pentru totdeauna în codru, mi-a strâns mâinile și mi-a spus:
“Privește-te. Mereu să te privești. Privește-ți chipul, dar mai ales sufletul. Privește-te și nu-i lăsa să-ți spună cum să te privești. Îți aparții. Ești a ta. Privește-te."
Apoi nimic.
I-am visat cuvintele.
Târziu am înțeles că nu se referea la a-mi privi chipul.
În oglindă mereu zâmbesc, e interzis să nu te privești zâmbind.
Vorbele ei mă urmăresc. Mă gândesc constant la ele.
O vreme, am continuat s-o aștept la amurg, la acea intrare în codru. Speram s-o revăd și să mă pot privi în reflexia din ochii ei, căci nu știam cum altfel să mă privesc.
În privirea ei mă vedeam pe mine cu adevărat.
Dar nu a mai venit.
Mereu am sperat că va mai trece pe acolo.
Serile mă plimb pe lângă pădure.
Cumva, încă sper.
Mi-e dor să îmi privesc măcar chipul, căci sufletul încă nu știu cum…
Au mai trecut copii ai oamenilor cu ochi triști. Dar niciodată ea.
Copiii aceia veneau și ne spuneau, până să fie prinși, povești ciudate și fără sens, despre “eliberare" și “acceptare", despre alți oameni cu ochi triști. Povești misterioase și pe care nimeni nu le poate tălmăci, despre oameni care plâng și, odată cu lacrimile, dau afară dinăuntrul lor și o anume durere. Și se simt mai bine.
Nu zâmbetul constant ne face să ne simțim mai bine?
Îmi plăceau poveștile lor, erau ca un puzzle din cuvinte. Dar nu a durat mult, căci și acești copii au fost “reeducați", iar nimeni nu i-a mai văzut de atunci… Uneori mă întreb dacă oare nu cumva bătrânii satului confundau sufletele noastre cu cele ale acestor copii, atunci când ne spuneau că vor fi pierdute pentru totdeauna și se vor contopi cu natura… Căci noi suntem aici, însă ei sunt pierduți pe vecie.
Ni se spune să visăm, să ne spunem poveștile…
Însă ceva este greșit. Atât de greșit… Căci, atunci când copiii oamenilor cu ochi triști fac asta, sunt închiși.
Atunci am început să realizez cât de stricată era de fapt lumea noastră.
Iar cu fiecare zi ce trecea, am început să văd acest lucru iar și iar și iar.
Până acum - când s-a întâmplat.
Am mers la oglindă, trebuia să mă văd.
Dar tot ce priveam eram eu, cu zâmbetul întipărit pe chip.
Un zâmbet cioplit, strâmb și tragic. Un zâmbet lipit pentru că orice altceva înafară de el este interzis. Un zâmbet dăltuit, sculptat… încrustat în pielea mea, atât de straniu, că mă face să mă întreb - întâi, la începuturi, oare am fost eu, sau zâmbetul meu?
Este un zâmbet care nu-mi aparține.
“Privește-te și nu-i lăsa să-ți spună cum să te privești. Îți aparții. Ești a ta. Privește-te.", îmi răsună vocea amintirilor în minte.
Așa că o fac - las zâmbetul mecanic, paravan fals al tot ceea ce simt de fapt, să cadă. Se transformă în nimic.
Mă privesc. Ciudat… Nu par umană, ne-zâmbind.
Parcă altcineva mă privește din reflexia oglinzii, nu eu. Dar nu am renunțat. Am continuat să mă privesc până când am întrezărit marea de tristețe ascunsă în ochii mei. Am continuat să mă privesc până când lacrimile au început să curgă șiroaie, marea de tragedie dinăuntrul meu revărsându-se. Am realizat cât de vivid și bolnăvicios strălucea de fapt tristețea în mine.
M-am speriat.
Oare ceilalți n-au văzut?
Cum de n-au văzut?
Poate că nimeni nu a așteptat destul, nimeni n-a stat să mă privească îndeajuns în ochi, ca să vadă adevărata mea tragedie. Ca să mă vadă.
“Ferește-te de oameni cu ochi triști!"
Cred că și eu sunt un om cu ochi triști. De mine trebuie să mă feresc? De mine trebuia să mă feresc în tot acest timp?
Sau poate că veninul este în mine, poate că îmi pierd mințile. Poate că mă pierd, abia după ce mi-am aparținut cu adevărat doar câteva momente din întreaga mea existență…
Am continuat să mă privesc.
Minciuna se întrezărește.
Decorul lumii lor perfecte, fericite se clatină.
Așa se simte nebunia?
Când ești în lume și totuși atât de departe de ea?
Când simți că ți-ai deschis ochii mult prea mult pentru a-i mai putea închide vreodată?
Văd cum lacrimile curg. Și împreună cu ele curge și fericirea de atâta timp blocată înăuntru. Și rămân. Rămân eu.
Iar atunci am realizat - așa îți privești sufletul, simțind. Simțind autentic, simțind real.
Am privit în oglindă,
Dar tot nu m-am văzut.
N-am mai suportat, geamul deschis spre pădure mă chema.
Amurgul îmi picta drumul.
Copacii tremurau în bătaia vântului. Și sufletul meu tremura - cred că avea emoții, acum că aveam să-l privesc pentru prima oară.
Așa că am fugit. Am fugit departe în pădure. Eram pregătită. Și chiar dacă legendele bătrânilor aveau să fie adevărate, iar ființa mi se va întrepătrunde cu pădurea aceasta plină de mistere și tragedii, atunci așa să fie.
Ironic, sună chiar poetic! Mai bine o eternitate liberă, în adevăr, decât o viață omenească închisă, în minciună.
I-am întâlnit și pe oamenii cu ochi triști.
Legendele despre ei erau false, atât de false… aproape la fel de false ca zâmbetele noastre.
Și ei aveau povești despre “oamenii care zâmbesc mereu".
Doar că, în poveștile lor, noi nu eram monștrii, așa cum erau ei în ale noastre. În poveștile lor eram ființe triste, prizonierii propriei existențe. Poveștile despre noi erau ca un strigăt de ajutor - de asta ei veneau în satul nostru.
Adevărul m-a izbit - cu toții eram “oameni cu ochi triști". Doar că voiam să ne prefacem că nu suntem, voiam să arătăm lumii un zâmbet mai mare decât tristețea noastră răvășitoare.
Oamenii cu ochi triști erau cei care s-au săturat de această minciună, erau cei pentru care iluzia a ruginit și s-a ofilit. Erau cei care au scăpat, au scăpat din robia unei fericiri false.
Sunt la marginea codrului.
Câțiva pași și intru în fostul meu sat.
Mă opresc - aud voci.
Sunt părinții mei:
—Ei au fost, ei ne-au luat fiica. Ei ne-au răpit copilul. Ei ne-au furat-o pentru totdeauna și tot ei au stins tot ce era frumos în lume…
Ce nu știau părinții mei era că, de fapt, așa eram mai liberă ca niciodată. Puteam simți și puteam trăi tristețea, nu trebuia să mă mai ascund, să reprim ce simt și să mă zbat în propria ființă.
Apoi am mers.
Am mers și le-am spus despre oamenii care își dădeau voie să simtă, le-am spus despre tristețea din care putem renaște. Le-am spus despre cum “a simți" este ceea ce definește “a trăi".
Dar voi?
Oare oamenii mistici cu ochi triști chiar există?
—Nu, există doar oameni ca noi, oameni simpli și care simt, probabil că-mi veți răspunde.
Atunci de ce încă ne prefacem fericiți?
Elevă în clasa a XII-a, pasionată de psihologie, literatură și artă. Este voluntară la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, ambasadoare a Fundației pentru Educație și Vocație și voluntară la Centrul de Studii Psihanalitice. A publicat în reviste și antologii literare.