Nebunia își întinde corturile peste lume,

viața ia culorile spaimei și agoniei,

răvășită în spiralele timpului,

bucuria e amintirea celor care încă mai sunt...

Bate tare inima lumii și răsună

înfundat în urechile nopții,

lumea își pierde mințile în fiecare zi,

pe linia subțire dintre a fi și a nu fi...

Un duh nebun o bântuie și o chinuie,

oamenii au deschis din nou ușile haosului

prin care intră în valuri întunericul

sfâșiat de fulgerele urii și ale furiei,

risipind spaimă, semănând moarte,

împlinind profeția semănătorilor morții,

răsfoind cu suflare de gheață

paginile apocalipsei una câte una...

Până și toamna pare că a înnebunit,

dar de un alt fel de nebunie,

printre explozii de lumină coborâte din cer,

dintr-un albastru limpede

cum numai albastrul genezei va fi fost,

și jerbe nesfârșite de flăcări multicolore,

s-a lăsat deodată cuprinsă de nebunia fericirii,

de fericirea luminii și a culorilor...

Și parcă toamna strigă la noi

cu glasul înecat în lacrimile luminii,

parcă spunându-ne, parcă șoptindu-ne

pe șoaptele vântului, pe susurul frunzelor

că nu se sfârșește totul aici,

că viața nu va încheia, cel puțin deocamdată,

ci va merge înainte încă și încă,

odată cu vremurile scrise și ele

cu litere de foc și de aur,

numai oamenii să-și dorească,

numai oamenii să nu uite

să viseze, să iubească, să spere...