Călin Dengel, Machina motor, Editura Eikon, București, 2024. Postfață de Al. Cistelecan

"Machina motor" este un manuscris care a strâns în timp douăzeci și opt de povestiri având ca temă centrală călătoria cu trenul, desfășurată în cotidian cu incursiuni în vis, hiperrealitate sau în lumea de dincolo. Ele explorează ecosistemul feroviar văzut și nevăzut, înțeles ca acea structură a lumii, care permite călătoria perpetuă (la care face aluzie și titlul latinizat, amintind de o mașinărie în mișcare)".

Așa se prezintă de la prima pagină Călin Dengel, autorul "Machina motor", editura Eikon, București, 2024. Și dacă titlul mă intrigă amintindu-mi de expresia latinească Deus Ex Machina, rămânem la sensul lărgit al acesteia care desemnează, în sens metaforic, intervenția forței divine pentru rezolvarea neașteptată, spontană a unui conflict. Este pe deplin surprinzătoare această formă de auto-prezentare aleasă de Călin Dengel în mai puțin de trei pagini. Aș spune, fără ironie, puține, dar bune deoarece ne dezvăluie geneza acestor povestiri, care se doresc "o viziune inițiatică asupra călătoriei perpetue". Așa cum sunt, de fapt, toate cele douăzeci și opt de povestiri de lungimi diferite, dar cu mult mai surprinzătoare în conținut.

Nu mai puțin relevantă este postfața, semnată de criticul literar Al. Cistelecan:

"Călin [Dengel] nu e un prozator derivat dintr-un poet, chiar dacă rupe fluența narativă din Machina motor cu câteva inserții "psaltice" care marchează niște treceri de nivel. Căci pe nivele e construită această carte concentrată pe mersul – și nemersul – trenurilor. Primele secvențe sunt capturi de cotidian, într-o manieră acut realistă și ironistă, mici scenete din altă "viață pe un peron". Trenurile mizere cu care începe naveta devin, însă, pe parcurs – cu apogeu în ultima secțiune –, trenuri magice și fantasmatice, iar cu ultimul dintre ele se și pleacă în lumea cealaltă, "în toate direcțiile".

Am selectat citatele de mai sus pentru că le-am considerat instrumente utile în perspectiva lecturii, dar acestea nu se apropie nicidecum de ideea de spoiler. Povestirile care alcătuiesc miezul volumului Machina motor sunt atât de diverse, de neasemănătoare, de autentice, încât imediat după primele pagini cititorul uită instant de toate explicațiile oferite de autor sau de cele din postfață. Așa aflăm că trenurile, locomotivele, vagoanele, cisternele, depourile, gările, haltele, peroanele, drezinele, liniile care se încrucișează în mod hipnotic pot fi substanța unor povestiri care par să izvorască din experiențe nemijlocite legate de rutina voiajului. Călin Dengel ține să ne familiarizeze cu personajele colorate ale povestirilor sale precizând în paginile de prefață că sunt "legate profesional sau afectiv de tren și gări" sau că acestea, adică personajele în întregul lor, le percep drept "căi de scăpare sau de conectare…".

Mult mai încifrate și misterioase într-un fel, sunt suitele de psalmi pe care Călin Dengel a ales să le plaseze la începutul fiecărui segment de povestiri, în total trei: Psalmul de început, Psalmul de mijloc și Psalmul de trecere. În miezul lor găsim ceva din fiecare povestire sau, după cum ne explică chiar autorul: "Ei (psalmii) preamăresc trenul și călătoria ca principii de inspirație divină și reflectează asupra limitărilor și influențelor la care este supus spiritul în lumea materială". Pentru Călin Dengel, călătoriile sunt perpetue și propun o viziune inițiatică, o "evadare din constrângerile realității personale".

Mărturisesc că nu am întâlnit prea des un autor care să ofere cititorului său atât de multe chei de lectură și cu atât de multă persuasiune. Am putut să primesc toate aceste fire invizibile spre o bună lectură a celor douăzeci și opt de povestiri doar privindu-le ca pe niște dovezi de iubire intrinsecă. Pentru că am simțit picături din sufletul autorului în fiecare povestire. Scurte sau mai extinse, alerte, satirice, melancolice, cinice, burlești, filozofice, în stil reality fiction sau mistery etc., fiecare cititor e pe cont propriu în a percepe miezul narativ. Toate emoțiile, toate întâmplările, toate deznodămintele se petrec în preajma unui peron, a unui depou, a unor linii ferate abandonate. Așa sunt toate povestirile, o față râde, o față plânge, dar nu sunt doar schițate pentru că lectura fie are un comic irezistibil, fie îți umple sufletul de nostalgii negative. Un machina motor nestăpânit te plesnește cu emoții puternice, tocmai ce ai râs cu poftă după un monolog inspirat de o realitate crudă, copiat parcă după un reportofon ascuns.

Călin Dengel nu face un secret din experiențele existențiale trăite ca urmare a câtorva ani de navetă, timp suficient pentru a veni în contact cu toate tipologiile închipuite sau mai greu de închipuit care populează, sau chiar trăiesc ca niște excrescențe umane, gările și liniile ferate și tot ce poate să însemne transport feroviar.

Prima parte, care stă sub semnul Psalmului de început, ne întâmpină cu o proză alertă, inspirată din fapte accidentale, șocante pentru un călător ocazional, dar care te duc cu gândul la o viață frenetică, pulsândă, greu de acceptat pe alocuri, vie, pestriță, o realitate cotidiană pur-sânge, extrasă dintr-o sursă străină multora dintre noi, dar autentică și de un realism feroce. Mă gândesc aici la perimetrul vulcanic și agresiv al unei gări mari care adună în jurul ei călători de ocazie, navetiști zilnici, cerșetori, personaje ciudate despre care ai crede că sunt pur ficționale, dacă nu ar fi atât de realist schițate. Peisajul gării își extinde atuurile comice și în proximitate și amprentează și pe cei care trec prin zonă. În povestirea A slăbit mult, o întâlnire dintre doi colegi de facultate se desfășoară într-un stil care mi-a amintit de Momente și schițe, da, acelea vechi și de demult ale lui Caragiale. Conversația este adusă în zilele noastre, se consumă limonadă și se vorbește cu patimă despre păcatele consumului de carne. Umorul crește nebun, mai ales când unul dintre personaje ajunge la împărtășirea unui crez adânc:

"Civilizația actuală trăiește în păcat și va pieri cu toată tehnologia și filozofia ei, consumeristă. Bucură-te de tren cât mai poți, prietene!".

Finalul este pe măsură, odată ce guru sectei de necarnivori este descoperit că mânca o șaorma cu de toate. Replierea celui care renunțase la carne este halucinantă ca satiră umană: "Îți dai seama că de-acum eu sunt primul între ei?".

Comicul de situație continuă și în povestirea Afacere unde facem cunoștință cu un întreprinzător de cinci sau șase ani care rupe sufletul călătorilor ocazionali cu afișul "suntem cinci frați acasă și tata are ciroză", dar nu mai reușește să-i impresioneze pe navetiști. Copilul are o "ingenuitate inepuizabilă", este cameleonic și nu ezită să joace rolul victimei totale atunci când apare inspectorul de supracontrol…și spectacolul se reia la următorul tren. O frântură de proză a absurdului cotidian ne este oferită în BIG, băcănie, industriale, gospodina, pentru ca în povestirea După zece ani tonul autoconfesiv să ne dea impresia unei evocări romantice provocată de reîntâlnirea cu o fostă mare iubire care a pus cariera de medic înaintea oricărei povești de dragoste. Registrul confesiunilor se schimbă în Mărfarul de unșpe. Două femei își păzesc lumânările aprinse pe colivele de pomenire și evocă amintiri intime despre același bărbat, fost ceferist, identificat după un semn din naștere, fără să știe că acesta a fost punctul comun al vieții lor.

Partea a doua se deschide cu Psalmul de mijloc, dar în acest segment povestirile seamănă mai degrabă cu poeme în proză. Măslini sălbaticiîmbină respirația monotonă a valurilor, ramuri argintii, filozofii existențialiste, totul în jurul ideii că "ultimul peron este chiar plaja". O destăinuire nefirească are loc pe patul de suferință al unei muribunde care vorbește cu morții în povestirea Saul, ca în Biblie, înainte ca aceasta să plece la gară, de fapt pe ultimul ei drum.

Iar partea a treia, deschisă de Psalmul de trecere devine un mozaic de povestiri mult mai extinse. Ali, o poveste cu un puternic iz oriental, ne duce într-o lume a celor o mie și una de nopți.

Ali avea capacitatea de a "se preschimba într-un soi de om al oamenilor, înțelept și îngăduitor, știutor al prezentului și proroc al viitorului… le vorbea despre curentul care circula prin fire…despre sublima inginerie a mașinăriilor care alergau pe șine…el era unul dintre acei străini care ajunseseră aici cu primul tren din alte părți".

Odată cu Rustic poveștile parcă evadează din mâna autorului, cresc în diversitate, sunt tot mai autonome. Călătoria cu trenul revine în centrul poveștii, aparent ieșim din zona ficțiunii și intrăm într-o zonă a realului necosmetizat. Suntem într-un tren cu navetiști, ultimul de seară, condiții prielnice pentru amestecul tuturor tipologiilor. Naratorul se refugiază la capătul trenului în speranța unui loc mai liniștit. Peisajul capătă culoare, miros și verb. Un cioban îmbrăcat în blugi, jachetă și adidași ajunge în centrul atenției din pricina mirosului de capră pe care îl emana, dar și a disponibilității acestuia de a filozofa în cel mai pur stil naturist. Discuția se întinde și se amplifică, caldura de seară încinge spiritele femeilor care făceau naveta, iar o defecțiune a locomotivei îl transformă pe cioban în lider de grup. Femeile acceptă să-l urmeze prin întuneric pentru că acesta cunoștea un drum mai scurt, peste câmp.

Martori oculari are o alcătuire aparte deoarece pune alături patru povestiri scurte, în fapt o transcriere plină de viață a unui monolog ciudat, comic și trist în același timp, a unui personaj numit "omul gării" care își duce viața într-o totală libertate, sub cerul liber, alături de un câine și evident, în apropierea unor șine de cale ferată.

"A atins nivelul următor, zice el, al supraviețuirii în areal…De cine să-i fie rușine în lumea aceasta? De muribunzii îmbibați în cafea, doar ca să pară vii dimineața? De cei disperați după fitness și diete, doar ca să dea bine? Fibra lui cultivată sub stăpânirea gândului atrage priviri invidioase".

Oralitatea desăvârșită a discursurilor existențialiste impresionează prin multitudinea de detalii perfect credibile, iar punerea lor în pagină respiră autenticitate și stăpânirea cuvântului scris.

Cu povestirea Geta Ceferista ne este introdus un personaj de o savoare și o umanitate ieșite din comun. Geta este o funcționară fără vârstă, legată cu toată ființa de gară, trenuri și tot ce ține de acestea. "E știrbă și privește cruciș…sparge semințe, soarbe cafele" și ghicește perfect în zațul de cafea oricui are nevoie de un sfat sau un îndemn. Geta este ocrotitoarea câinilor vagabonzi și a omului gării. Are intuiție și bazându-se pe flerul ei a devenit un izvor de înțelepciune femeiască pentru oricine vrea să o asculte. Personalitatea ei va șerpui sinuos și prin alte povestiri, Geta fiind acum în rolul de facilitator al unor situații aparent fără ieșire. Ea sugerează evadarea din coșmarul unei căsnicii neconsumate (Didina); este un ajutor providențial pentru îndeplinirea unui vis adolescentin (Drezina); își asumă un rol providențial în viața unui tânăr student sărăcit și ajuns orfan peste noapte (Anticamera). Toate sunt ieșiri la rampă memorabile ale Getei, deși pierd din dramatism prin dispunerea lor disparată.

Ritmul povestirilor pare să se diversifice odată ce autorul ne poartă și pe alte meleaguri sau ne scoate din peisajul sumbru al trenurilor de navetiști. Tren de noapte și ciudatul său personaj, domnul Petru Casandrian, șeful serviciului de monitorizare din minister sau Chiron cu a sa călătorie cu un tren de epocă sunt aparent ieșite din contextul obișnuit.

Toate povestirile se împletesc, dar nimic nu anunță apogeul din Anticamera și În toate direcțiile. La capătul lecturii înțelegem și alte simboluri ascunse pe tot parcursul călătoriilor:

"Acum cincizeci de ani eram șapte vlăstare, eu, Codrin, Laur, Florin, Fabian, Silvan și Viorel. Tinerețea și dorința de libertate ne-au fost judecate drept trădare. Fraților mei, slujitorii roșii, le-au sortit plecarea înainte de vreme. Pe mine, Dumnezeu m-a țintuit la pat cu apă la plămâni și mă credeau pierdut. Frații mei au pierit sub povara cărbunilor. Peste ani, când am avut ușile deschise, le-am căutat mormântul și i-am tăinuit. De azi suntem iar împreună, așa cum ne era legământul. Nu uita! Trăim într-o anticameră."

(…)

"Îmi amintesc cum în joacă îmi ondulam degetele de la picioare, răsărite de sub cearșaf și mă simțeam cald ca un pui de găină. Mi-era foame și aveam chef să merg, să plec de acolo. Nu mă mai potriveam în acel loc, nu-i mai aparțineam. La orizontul intențiilor mele se ridicau construcții noi și poate le-aș fi numit aspirații, dar valorau mai mult decât atât. În siguranță călătoream pe toate liniile, în toate direcțiile." (În toate direcțiile)

O revelație, un vis izvorât din durerea fizică, o încheiere de drum? Suntem liberi să ne alegem cheia de lectură.

Și tocmai această libertate este ceea ce ne poate bulversa odată ce ajungem la finalul volumului. Ca cititor trebuie să-ți găsești singur echilibrul în vârtejul povestirilor. În ciuda satirei și a comicului de situație prezente la tot pasul, nu este ușor să navighezi sau, mai corect, să călătorești pe liniile ferate impuse de autor. Uneori, ai impresia că stai pe loc pentru că te învârți într-un cerc înșelător, alteori povestea te duce mult prea departe de filonul central. Aici este partea dificilă a lecturii celor douăzeci și opt de povestiri, cum spuneam inegale ca întindere și subiect. La final, m-am întors la primele trei pagini, introducerea prin care autorul a anticipat că trebuie să ne indice firul Ariadnei în labirintul povestirilor sale. O nouă lectură mi-a fost de folos.

Cât despre partea a treia, cea mai consistentă de altfel, și care stă sub semnul Psalmului de trecere, mi-aș fi dorit să o citesc închegată sub forma unui roman. Poate că așa, povestirile ar fi curs firesc una din alta, iar cititorul nu ar fi nevoit să le aranjeze singur în puzzle-ul narativ, pierzând o parte din valoarea scriiturii la momentul finalului decis de autor.