De când mă știu matematica mi-a provocat un soi de neliniște vecină cu anxietatea. Să nu se înțeleagă de aici că nu prea mă dădeam în vânt după ea. Dimpotrivă. Până la un punct chiar m-a pasionat. Îmi stârnea acea senzație de euforie pe care aveam s-o încerc mai târziu la cursurile de înot, când știam că nu mai ating cu piciorul fundul bazinului. Un amestec de fascinație și de teamă care te împinge să-ți testezi limitele.

Însă faptul că în vremea gimnaziului ajunsesem să rezolv sute de probleme pe săptămână, unele chiar din temuta Gazetă … (nu e ușor de crezut, astăzi și mie mi se pare neverosimil!), se datora în proporție de 80% profesorului meu de matematică. Parcă îl văd și astăzi înaintea ochilor: mare ca un urs, cu ochi vii, sclipind de inteligență, mai tot timpul bine dispus și pus pe glume, dar devenind dintr-o dată serios și ascultând soluțiile propuse de noi cu o atenție încordată, ori de câte ori venea vorba de dezlegarea unor încurcate enigme matematice. Aprecia cu precădere rezolvările mai puțin convenționale, se plictisea repede chiar și de acestea, știa cum să îndulcească o mustrare printr-o aluzie ironică și să transforme o critică într-o poantă (adesea tot răutăcioasă, însă de fiecare dată reușită, așa încât "victima" nu numai că nu se supăra, dar era prima care izbucnea în râs). Din mimica, din gesturile, din replicile și tăcerile lui răzbătea ceva greu de definit, ai fi zis că e la mijloc o vrajă care izbutea să prefacă, pe nesimțite, tărâmul matematicii într-o lume de poveste, cu abstracțiuni îmblânzite, cu cilindri rebeli și trunchiuri de piramidă tăiate "cu toporul de tăiat cârnați" (era una din comparațiile lui favorite, când dorea să definească un obiect finisat aproximativ, fie el corp geometric sau creion cu vârful bont). La geometrie ne cerea să venim înarmați cu creioane impecabil ascuțite, dar cei mai mulți uitam de această obligație și atunci ne întreba, ingenuu, dacă nu cumva folosim, în loc de ascuțitoare, "toporul de tăiat cârnați". De cele mai multe ori nici nu simțeam când a trecut ora de matematică, fiindcă ea se transforma într-un spectacol al inteligenței naturale, eliberată de rigiditatea unui cadru formal și de previzibilitatea rutinei. Fiecare lecție aducea noi și noi surprize (îmi amintesc, de pildă, cum o dată profesorul a venit însoțit de câinele său, Socrate, pe care ni l-a prezentat drept "asistentul său"). Altădată a ieșit din sala de clasă și s-a dus furios spre terenul de sport, pentru că văzuse pe fereastră că doi școlari chinuiau un pisoi pe care îl transformaseră în țintă vie. Poate că îmi era așa de drag și pentru că iubea foarte mult animalele. De altfel, datorită lui, în mintea mea ecuațiile, și cifrele, în general, își păstrează, până în ziua astăzi, o putere misterioasă (și caraghioasă), vorba lui Cosașu, de pisici care nasc câini. Chiar dacă autorul Supraviețuirilor atribuia această virtute frazelor, eu cred că li se potrivește la fel de bine și numerelor.

Spun asta – ați ghicit! – ca să împac, la modul metaforic, capra și varza. Căci eu am apucat-o, în cele din urmă, pe drumul literelor și al frazelor, uitând aproape cu totul cum se rezolvă o ecuație de gradul al treilea. Mi-a mai rămas o imagine vagă a corpurilor geometrice plutind în spațiu (geometria aceasta avea poezia sa!). Și mi-a mai rămas o amintire de neșters cu Nicu Cârstea (așa îl chema pe profesorul meu de matematică din școala generală), coborând de pe bancheta din dreapta a unui Lăstun vișiniu; mașina era de dimensiuni liliputane (poate vă mai amintiți de această marcă autohtonă, circulau și bancuri pe seama ei pe la începutul anilor ’90, mai abitir ca pe seama venerabilului Trabant), iar profu’, după cum v-am mai spus, era cât un urs carpatin. A coborât din Lăstunul vișiniu să mă salute și mai ales să mă felicite că am trecut cu brio examenul de admitere la Facultatea de Litere. Erau vreo șase candidați pe loc, la vremea respectivă… Și cred că tot cam atâția la Matematica vecină…