Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Printre pini si brazi

mesteceni goi

albi și roz

primăvara-i aici, iarna rămâne un strigoi.


Iese liniștit prin încheieturi și vene

iarba nouă, iarbă verde;

se transformă

doar noi ne certăm în case, în cabane, în amintiri și în viitor.


Luptele în natură se dau cel mai des în liniște

noi strigăm, facem figuri

apoi tăcem

și creștem în gât, noduri.


Ce-i uscat nu-mi mai aparține.

Unde sunt eu, unde ești tu cu traumele ce le-arunci spre mine?


Sângele apă nu se face,

face cheaguri

și se-ntinde pe meleaguri.


Sânge viu

din care

viață răsare,

noi ne punem în piept, în inimi mărțișoare.


Silvii, gaițe, privighetori

chiar de-or zice du-te mori

tot numai triluri o să auzi

și nu-ți dai seama,

suntem o specie de ursuzi.


Și soare-i

și vântu-mi usucă pielea

pe pământul reavăn să te destinzi

și "hai tu, lasă jalea".


M-am curățat doar parțial între straturi-foi de ceapă

și tot urmez, pe obraji nu mai ies lacrimi, sunt doar apă.


Atâta credem și ne-mpotmolim in propria cutie craniană

sparge-i osul,

uite-n jur

nu e doar despre tine

- cu atât mai mult -

nu e despre nimeni.


Golește,

spală osul

pune craniul înapoi frumos

și când pe scene te ridici,

e bine să te pui un pic pe pământ,

jos.


Să-ți zic io’ cum stău treburile

Nicio stație de epurare

nu are destule rezervoare

să spele-ntrepte tot ce doare

din apa de sub pleoapa cu sare.


coralii întind reciful calcifiat

și se albesc, acid carbonic dizolvat

aproape toate-s de la mine

dar nimic nu-mi aparține.


Carul mic sau carul mare

prin care din ele duc galaxia la reciclare?

În crăpătura de la mână

simt, pulsează microplasticul în vână.


Detașare - zona de temperare

Doar cu amintirea sevei în genom

frunza cade de pe creangă, ca un om

ale mele-s frunze ca de brad

ace, ace


Cresc, se desprind, și cad.


Adunate pe uscatul vad,

tasate-n orizonturi superioare de sol

lasă în urmă un pământ acid, rece și gol.


Ace, ace

Cum să-mi cresc ace care cos?

Să croiască un drum spre pădurile ecuatoriale de jos,

să simt fiecare frunză cu suprafața cerată

până dispare în atmosfera cu vapori încărcată

până la ardere oxigenată,

condamnată la pierzanie

și din lemnul mut, facem o sanie.


Arsă, căzută și mare,

frunza moare.


În mine-i o siberie întreagă

ca un blestem, de fiecare arbore mă leagă

legături covalente (și zone) polare

asta-i tot ce văd în zare:


pin, molid, brad și zadă

veșnicele conifere cu zăpadă.

Specii gimnosperme (cu "sămânța dezvelită")

arborete eterne, de-o vigoare înrăită

copaci fără mamă, fără tată

din Rusia înghețată.


Nu-i mucegai să îi prefacă

de 0 grade, nicio moleculă de apă

nici soare să-i încingă

și bacteria adormindă:

Lasă, tu, să ningă!


Am să sper într-o climatică schimbare

am să sper în temperata zonare

în pacificul ocean

și-n toți ce-au fost născuți dintr-un bazin uman

în patru anotimpuri,

în care

din fiecare mugur


îmi va crește-o floare.


Și ea

ușor

se trece și dispare

doar polenul o va purta în neuitare

într-un castan, sau de platani, o mare

Asta da-Detașare!

Nicoleta ZAGORODNIUC-MARE

Nicoleta Zagorodniuc-Mare este specialist de mediu și sustenabilitate. Studiile de licență le-a făcut în științele mediului și masterul în dezvoltare sustenabilă și management de mediu. Cu scrierea și lectura de poezie Nicoleta are o relație mai veche, dar niciodată nu s-a considerat a fi o poetă. Mai degrabă îi place să se joace cu cuvintele și resimte o nevoie primară de “a le scoate afară". Co-moderează cercul de poezie Subtext și este activă în viața poetică a Clujului. Printre poeții ei preferați sunt Mary Oliver, Rainer Maria Rilke, și Vasile Voiculescu.