A fi sau a nu fi student...

    Vorbele părinților răsună în mintea unui adolescent la granița cu maturitatea: "mai bine să ai o hârtie la mână, să ai o diplomă, o meserie". De multe ori, aceste îndemnuri nu pun întotdeauna vocația drept o condiție pentru a aplica la o facultate, atât timp cât " se plătește bine, e o profesie nobilă, găsești locuri de muncă". Depinde pe cine întrebi și ce alte experiențe personale i-au construit principiile ca alegerea facultății să conțină și dorință, vocație, "ceva ce vei face toată viața cu plăcere". Oricât ne-am dori să găsim acel domeniu care să ni se potrivească mănușă, "să-ți placă atât de mult, încât să nu simți că muncești"... o să simți că muncești. Progresul cere efort și cu cât țintești mai sus, cu atât resursele se consumă mai repede. Sunt zile în care se simte ca a fost cea mai nefericită alegere, zile aglomerate, zile în care energia e mult sub nivelul necesar.

     Pentru mine a contat mai mult să mă împlinească viitoarea mea profesie întru totul, să simt că am o contribuție notabilă în societate și pur și simplu să-mi placă. Am ales medicina. Însă adevărul pe care nu mulți îl recunosc sau poate nu toți colegii mei studenți l-au simțit, este că nimic din ce ai impresia că știi înainte de a fi admis, nu se potrivește cu realitatea. Auzi în stânga și-n dreapta că e greu (uneori e mai greu decât îți închipui), că sesiunile sunt aproape imposibile (nu mereu, unele se pot chiar numi "ok"), păreri despre cât de severi sau absurzi sunt profesorii (subiectivism) sau că sigur o să-ți placă, doar ești as la biologie și chimie (adevărul: e maxim o fisură prin care tragi cu ochiul spre lumea medicală, prea puțină utilitate mai ales după anii preclinici). La început, mă speria valul de informație nouă, păreri și încercarea mea forțată de a înțelege și a mă adapta la noul mers al lucrurilor. Greșeala e graba. Și greșelile fac parte din adaptare. Odată ce rutina prinde contur, începi să vezi și partea bună a situației. Valul nu-mi mai părea atât de mare, nu mă mai temeam de el și am început să simt că sunt în locul potrivit. Privind în spate, adaptarea mea a fost una lentă, împiedicată pe alocuri de un autosabotaj pe care nu-l conștientizam. Însă, în cele din urmă, am intrat în ritmul care mi se potrivește și mi-am găsit echilibrul între cărți și aerul proaspăt al timpului liber.

   Prietenia e cel mai frumos aspect al întregii experiențe de student. Doi, trei, cinci oameni sau mai mulți, cu care împărți și stresul dinaintea unui examen, dar și petrecerea de după. Amintirile în care zâmbesc și momentele în care viața are culori calde sunt alături de ei. Sentimentul de apartenență, de "și eu trec prin asta" și de "suntem împreună", e ce ne unește și deschide poarta spre consolidarea prieteniei. Norocul, deși nu toată lumea l-ar numi așa, de a locui într-un oraș centru universitar, m-a ferit pe de-o parte de impactul brusc cu un nou stil de viață, iar pe de altă parte, mi-a răpit șansa la independența ce vine odată cu schimbarea. Nu m-am lovit de neajunsuri sau greutăți pe care poate alții le-au trăit, am avut mereu familia alături, susținerea lor fiind ce m-a ținut pe linia de plutire când stresul era la nivel maxim. Cu toate acestea, am întâmpinat dificultăți în gestionarea timpului și cât din energia mea să aloc facultății, astfel încât să mai pot trăi și în afara ei. Refuzul invitațiilor prietenilor de a petrece timp împreună se traduce emoțional prin vinovăție. Oboseala își spune prea repede cuvântul și dezamăgirea primită de la celălalt fir când spui "scuze, am avut o zi foarte aglomerată, nu ne putem vedea azi" se simte în piept ca o piatră grea. Totuși, se găsește timp și pentru ieșiri în oraș sau alte activități relaxante. Nu trăiesc în extreme.

    Epicentrul studenției mele rămâne strada Babeș sau "iar trebuie să urc dealul" cum îi spunem când îl urcăm și de două-trei ori într-o zi să ajungem la cursuri. Te împingi pe trotuarul îngust la orele de vârf când toți colegii se grăbesc fie spre stagii, fie să prindă loc la cantină și pare neschimbată indiferent de anotimp. Strada rămâne aceeași. Noi creștem. Impresia că "dealul" e fără sfârșit, mai ales când ții în spate un ghiozdan ticsit cu tot ce-ți poți imagina, se destramă când în vârf apare cafeneaua în care timpul stă în loc. Acel moment de pauză, de "o poveste cu colegii" între stagii și cursuri care transformă o zi monotonă într-una mai plăcută. O dată la ceva timp, când rutina devine sufocantă, singura desfătare rămâne o zi în care nu fac nimic. O zi în care alarma nu sună dimineața, cafeaua nu se bea în grabă și micul dejun are gust. O zi în care mă odihnesc și fac doar ce aleg, nu ce trebuie făcut.  

   Am învățat multe și încă învăț. Și toată viața o voi face, atât de la profesori, prieteni, cât și de la mine. Informația o găsești în cărți, ppt-uri și scrisă pe notițele colegilor mai mari, însă nu-i destul să fii deștept. Disciplina face mai mult decât inteligența și motivația. Empatia, respectul și încrederea de sine, le dezvolți sau îmbunătățești singur, prin experiențe. Holurile spitalelor știu multe. Saloanele țin povești de viață țintuite la pat care-ți spun mulțumesc la final, chiar dacă ești un simplu student care abia știe să facă anamneza. O vorbă caldă la vremea ei face multe. Eu din anul întâi de facultate m-ar privi cu admirație, pentru câte limite am crezut că am și câte din ele am depășit.

    E mai mult decât să devii doctor... sau avocat sau inginer sau ce vrei tu să fii. Te formezi ca personalitate, îți îmbunătățești abilitățile sau dezvolți altele noi. Crești. Nimic nu e mai trist decât să stagnezi. Eu mi-am ales calea, astfel încât să nu rămân mică.

   A fi sau a nu fi student?

   Mai bine să fii. Și mai bine să fii acolo unde ți se potrivește, unde abilitățile îți vor fi valorificate la potențial maxim - pentru că meriți să crești.