Debutul irlandezului Garrett Carr ca scriitor de ficțiune s-a produs în 2025 cu romanul "Băiatul adus de mare", roman ce a stârnit imediat interesul și a fost tradus în douăsprezece limbi. La noi a apărut anul acesta, la Editura Humanitas, în traducerea lui Vali Florescu.

Cartea se construiește în jurul unei întâmplări insolite: un nou-născut este adus de apele Atlanticului, într-un butoi de plastic, pe un țărm al golfului Donegal din Irlanda, într-un orășel pescăresc. Până la acest eveniment, viața locuitorilor din Killybegs părea una obișnuită: oamenii sunt modești, deprinși cu munca și cu greutățile, implicați în viața comunității față de care își manifestă apartenența mai mult prin fapte și mai puțin prin vorbe. Dar misterul tinde să se infiltreze în cotidian și, mai ales, într-un spațiu care nu excelează prin nimic, tocmai pentru a da culoare unui loc care nu iese în evidență.

Interesantă este perspectiva auctorială și felul în care conferă autenticitate. Autorul Garret Carr este omul locului, născut și crescut în Killybegs, pe coasta Irlandei, pasionat de mare și de poveștile pescărești auzite de la tatăl său. Multe dintre aspectele înfățișate în cartea sa de debut își trag seva din realitatea trăită de acesta. Într-un interviu acordat la lansarea cărții sale în Belfast, Carr destăinuie auditoriului că a vrut să aducă viața Donegalului mai aproape de cititori. De altfel, mulțumirile din finalul cărții, adresate fiilor săi, sunt un indiciu că personajele își au corespondent chiar în familia sa: "De la voi a început totul". Deși e subiectiv, naratorul nu se povestește pe sine. Este un martor ce se identifică cu vocea comunității prin folosirea pluralului, omogenizând cumva conștiința colectivă. Se poate vorbi de o dihotomie a narării, iar când naratorul  renunță la unisciență și devine atotștiutor sau prea adâncit în analiza psihologică a personajelor, parcă se scuză: "cu toții bănuiam că asta se întâmpla..." sau "Nu ne judecați, era un mod de a face față acestei situații", "De obicei făceau asta după ce..." sau conchide simplu că a putut citi pe buze ceea ce și-au rostit personajele.

La început, apariția copilului mării în orășelul de coastă este văzută ca un miracol, fiecare locuitor se simte îndreptățit să adăpostească această ființă unică, având probabil în minte arhetipul copilului salvat din ape, ce urmează a avea un destin excepțional, la care fiecare ar vrea să fie părtaș. Deși nu o spun, toți cred că supraviețuirea unui nou-născut, pe apele oceanului, ține de forța divinițății și de o misiune sacră pe care o are de îndeplinit, asemenea lui Moise sau lui Romulus. De altfel, când va mai crește, băiatul cel excentric va purta pe umeri greutatea acestei aure proiectate asupra sa de comunitate, în încercarea de a se integra și de a răspunde așteptărilor.

La început, familiile se mobilizează și-l îngrijesc cu rândul, fascinația fiind unanimă. Apoi însă, când supozițiile legate de misterioasa apariție se transformă în explicații mult mai logice, oamenii își găsesc scuze și copilul va rămâne la ultima familie care se oferise să-i poarte de grijă, cea a Bonnarilor, care avea deja un copil mic.

            Fiecare dintre soții Bonnar are un motiv pentru care să păstreze copilul. Dacă pentru Ambrose, pescarul introvertit și vrednic, acest copil reprezintă "un soi aparte de tihnă, caldă și palpabilă", iar  salvarea lui de orfelinat e "cel mai mare succes al lui", pentru Christine este o evadare de sub influența strictei familii patriarhale în care crescuse. "Preferi să ai grijă de copilul altcuiva decât să mă ajuți să am grijă de propriul tău tată", îi reproșează invidioasă sora ei, Phyllis. Motivul rivalității dintre frați este, de altfel, reiterat în roman.

            Ieșirea lui Ambrose pe mare, alături de prietenul său, Tommy, ar trebui să fie de bun augur, căci cei doi fac echipă bună și Ambrose se simte norocos, mai ales că e binecuvântat în viața de familie. Dar prima aruncare a frânghiei se lasă cu un incident rău-prevestitor: baliza ricoșează în creștetul unui membru al echipajului, rănindu-l ușor. O vreme pescuitul merge bine, dar declinul lui Ambrose începe odată cu achiziția de către Tommy a unui vas mai mare, care ar fi putut să ajungă acolo unde  traulerulul lui nu ajunsese niciodată: la Rockall, stânca de granit din mijlocul oceanului, un fel de loc mitic, fascinant pentru pescarii din acele ape, "cel mai îndepărtat punct al planetei". De altfel, motivul stâncii ieșite din apă simbolizează legătura între teluric și acvatic sau, metaforic, îl reprezintă pe băiatul ieșit din mare, botezat Brendan. Situarea ei în mijlocul Atlanticului semnifică, în plan uman, inadaptarea sau izolarea de societate, iar în plan simbolic este un punct terminus, obstacol periculos în calea destinului, asemenea stâncilor de care se sfărâmă corăbiile pe timp de furtună. Declan, fiul natural al lui Ambrose, respinge prin toate mijloacele apropierea de acest intrus, fie prin ignorare intenționată, fie prin agresivitate verbală sau fizică. Influența lui Declan asupra celorlalți copii îi va determina pe aceștia să-l izoleze și ei: "Poate că ajutase și frica de a fi zvântat în bătaie, dar cu timpul Declan a constatat că faptul că el nu se referea la Brendan însemna că nici băieții și nici fetele din clasa lui n-o făceau".

Declan începe să semene tot mai mult cu bunicul său matern, mereu morocănos și irascibil, orgolios și dornic să-i comande pe ceilalți. Brendan, băiatul adus de mare, e prezentat prin tehnica contrapunctului. Distinct prin trăsăturile fizice, senin, inocent, deschis la fire, siguratic și visător, el nu simte nevoia să concureze pentru atenția celorlalți fiindcă fusese multă vreme privit ca un lucru de mirare. De aceea, Declan este gelos pe fratele său vitreg și îl izgonește ori de câte ori are ocazia. Cel mai mult îl înfurie atenția pe care i-o oferă tatăl și pe care consideră că doar el, ca fiu de drept, o merită. Așa că, atunci când, printr-o întâmplare, Brendan prinde un pește mare, stârnind admirația părintelui, Declan decide să devină pescar, deși își arătase fățiș, în repetate rânduri, dezgustul pentru această activitate. El va renunța la școală și va pleca pe mare, prilej de a-l avea pe Ambrose doar pentru sine.

Când traulerul de lemn al lui Ambrose suferă pagube în timpul unei ieșiri pe mare, Ambrose e nevoit să-și câștige traiul lucrând în construcții, în Anglia, alături de frații lui. Diferențele sociale sunt vizibile în oraș, anii '80 devin ani grei pentru oamenii de rând, apar case mari pe coastă, vase străine și puternice fac concurență micilor ambarcațiuni pescărești. Familia Bonnar e afectată de criza economică, ratele la casă devin apăsătoare. Christine se angajează la un hotel pentru a-și ajuta familia și pe tatăl ce suferise un atac cerebral. Băieții o iau pe drumuri diferite, Brendan intră în anturajul unor hippioți, iar Declan pescuiește pe vasul cel nou al lui Tommy, visând la Rockall.

O veste primită telefonic într-o zi cade ca un trăsnet asupra familiei Bonnar: Ambrose a suferit un accident de muncă mortal. Animozitatea dintre frați se acutizează la ceremonia de înmormânare când cei doi, disputându-și dreptul de a purta coșciugul, se lovesc și îmbrâncesc, provocând rumoare în rândul participanților.

Plecat din nou pe mare, Declan află un zvon care-I macină lăuntric: că Ambrose ar fi tatăl adevărat al lui Brendan. Întors pe uscat descoperă că fusese o pistă falsă, un zvon răspândit chiar de fratele său vitreg. Când îl confruntă, acesta nu poate nega. Sătulă de conflictele celor doi, epuizată de muncă și dărâmată de doliu, Christine se mută în casa părintească, în compania surorii sale. Stăpân pe casă, Declan îi face valiza rivalului său, iar acesta, simțindu-se vinovat, se conformează.

Între timp, Christine și sora ei decid să o caute pe mama adevărată a lui Brendan și află că aceasta ar putea fi Christabel McGilloway, o lucrătoare temporară la fabrica de procesare a peștelui din zonă și care locuia acum în alt oraș. Cele două femei, însoțite de Declan, pornesc în căutarea adevărului, dar pe parcursul călătoriei cei trei descoperă un alt adevăr, mult mai revelator: dragostea crește din experiențele împărtășite.

Fără a adânci drama personajelor, romanul explorează modul în care sunt afectate relațiile interumane de situații atipice, dar și fragilitatea identității într-un context potrivnic. Limbajul este presărat de termeni marinărești, din domeniul navigației, iar umorul irlandez e detectabil mai ales în dialoguri.