Traducere de Iulian Dobrinescu

Conradin avea zece ani, iar doctorul, dându-și verdictul profesional, declarase că băiatul n-avea să mai apuce încă cinci ani. Doctorul, care era moale și emasculat de felul lui, nu conta mai deloc, dar opinia lui se afla, în schimb, în asentimentul doamnei De Ropp, care, dimpotrivă, conta aproape în întregime. Doamna De Ropp, verișoara și tutoarea lui Conradin, reprezenta pentru el acele trei cincimi din lume care erau și necesare, și nesuferite, și reale; celelalte două cincimi, aflate în chip implacabil la antipodul precedentelor, se mărgineau la imaginația lui și, dincoace de aceasta, la el însuși – și la nimic pe lângă. Conradin era măcinat de bănuiala că, într-o zi, avea să se prăbușească sub presiunea covârșitoare a atâtor lucruri obositoare și inevitabile, precum boala, cocoloșeala sufocantă și, mai presus de toate, plictiseala fără de măsură. Dacă nu s-ar fi putut înfrupta din rodul propriei imaginații, care se nutrea din fierea singurătății, negreșit ar fi sucombat de multă vreme.

Doamna De Ropp n-ar fi recunoscut în ruptul capului, nici măcar în sinea ei, că băiatul îi era nesuferit; ceea ce nu înseamnă că n-ar fi fost capabilă, într-un moment de introspecție lucidă, să recunoască în sinea ei că munca de a-l ține zdravăn din scurt – pentru binele lui, se înțelege! – nu-i displăcea din cale-afara de mult. Conradin o ura cu o sinceritate deznădăjduită, pe care însă știa să o ascundă cu desăvârșită iscusință. Puținele desfătări pe care izbutea să și le procure primeau un plus de savoare, fie și numai datorită gândului că, aflând de ele, ea le-ar fi dezaprobat. Din tărâmul imaginației sale, ea era, asemenea unui intrus necurat, de-a pururi izgonită.

Livada anostă și mohorâtă, încercuită din toate părțile de ferestre gata să se deschidă pentru a slobozi când o interdicție de a face una sau alta, când o somație de a nu uita de medicamente, oferea delicii puține și zgârcite. Puținii pomi aciuați pe-acolo erau, cu obidă, puși sub prohibiția oricărui gest de culegere, de parcă ar fi fost cine știe ce specimene vegetale rarisime, mijindu-și roadele într-o oază dintr-un deșert arid; de fapt, abia dacă s-ar fi găsit un zarzavagiu gata să ofere măcar zece șilingi pentru întreaga lor producție anuală. Într-un colț uitat al livezii, însă, aproape ascuns, dincoace de o seamă de boscheți lugubri, se găsea o magazie nefolosită, dar de dimensiuni respectabile, la adăpostul căreia Conradin a descoperit un refugiu. Era un loc proteic, capabil să se ipostazieze, după cum o cerea nevoia momentului, și în loc de joacă, și în catedrală.

Imaginația lui împodobise locul cu o suită de fantasme familiare, extrase în parte și din lecturi, dar existau și doi locatari în carne și oase. Într-un colț al magaziei își trăia veacul, abia târându-și penajul jerpelit, o găină bătrână de rasă Houdan, asupra căruia băiatul revărsase preaplinul unei afecțiuni căreia nu îi erau îngăduite alte debușee. Mai în dos, în semi-obscuritate, se regăsea un coteț pentru iepuri, separat în două compartimente, dintre care unul, cel din față, era ferecat cu zăbrele de fier. Aceasta era reședința unui impozant dihor semi-sălbatic, pe care, în chip cât se poate de prietenos, un băiat de măcelar îl furișase, cușcă cu tot, la actualul domiciliu, în schimbul unei rezerve de arginți, cu greu și ardoare strânsă. Conradin era indubitabil îngrozit de această fiară zveltă cu colți atât de fioroși; totuși, dihorul era comoara lui cea mai de preț. Însăși prezența lui în hambar era o taină și un prilej de bucurie deplină; dar întinată aceasta din urmă de spaima că Femeia – aceasta fiind porecla cu care, în sinea lui, o blagoslovise pe tutoarea lui – avea să-i descopere secretul, care de aceea trebuia prezervat cu o meticulozitate dincolo de orice reproș. Într-o bună zi, și numai Providența știe din ce stofă anume, îi croise fiarei un nume pe măsură, prefăcând-o din acea clipă încolo într-un zeu cu religie cu tot. Femeia cocheta cu religia o dată pe săptămână la o biserică locală, și îl lua pe Conradin cu ea, dar pentru el serviciul divin era un rit străin în casa lui Rimmon. În fiecare zi de joi, în liniștea ternă și mucedă din magazie, se închina, în cadența unui ceremonial tainic și laborios, în fața cotețului de lemn unde sălășluia Sredni Vashtar, marele dihor. Flori roșii la vremea rânduită, bace stacojii la vreme de iarnă; toate acestea erau așezate pe altarul său, căci era vorba de o zeitate care nu pregeta să insiste pe latura feroce, neîngăduitoare a lucrurilor, spre deosebire de religia Femeii, care, din câte putuse Conradin observa, era mai degrabă înclinată să pășească în direcția contrară. Nucșoară măcinată era, la mari praznice, împrăștiată dinaintea cotețului zeului, jertfa fiind cu atât mai sacră cu cât ofranda, în mod solemn, era dinainte șterpelită cu grijă. Aceste praznice erau sporadice, fiind rânduite pentru a celebra câte vreun eveniment marcant.  În cele trei zile în care doamna de Ropp suferi de o acută durere de dinți, Conradin împlinise datina cu necontenită evlavie, aproape izbutind să se convingă că zeul său pricinuise această pleașcă neașteptată. Încă vrei două zile de noroc, și s-ar fi epuizat nucșoara.

Găina de Houdan nu fusese niciodată atrasă în cultul lui Sredni Vashtar. De multă vreme, Conradin îi aplicase eticheta de anabaptistă. N-ar fi mers, totuși, până într-acolo încât să pretindă că știe ce este un anabaptist, dar în secret trăgea nădejde că însemna ceva cutezător și nu tocmai respectabil. Doamna De Ropp era, de altfel, detestabilul calapod după care își croia ideile despre respectabilitate.

După un timp, doamna De Ropp începuse să prindă de veste că băiatul petrecea cam mult timp în magazie. "Nu-i priește să se tot moșmondească pe-acolo la orice oră din zi, fie ploaie, fie vânt", a hotărât ea intempestiv, și într-o dimineață la micul dejun a anunțat că găina fusese vândută peste noapte. Îl iscodi cu ochii ei miopi, așteptându-se la o izbucnire de mânie și jale, având deja pregătită, în replică, toată panoplia de precepte pline de dreaptă și cumpătată judecată. Dar Conradin nu mai spusese nimic; nici nu mai rămăsese nimic de spus. Poate că ceva din chipul lui alb ca jarul îi stârnise un puseu de compasiune, pentru că în seara aceea ceaiul fusese servit cu pâine prăjită, o delicatesă care, etichetată drept neprielnică, nu i-ar fi fost, în mod obișnuit, îngăduită; unde mai pui că prepararea dădea bătăi de cap, ceea ce, pentru un ochi feminin de clasă mijlocie, apărea într-o lumină cu totul de neiertat.

"Parcă îți plăcea pâinea prăjită", exclamase ea, cu un aer ofensat, văzând că nu se atinsese de mâncare.

"Uneori", răspunse Conradin.

În magazie, în seara aceea, se produse o inovație în cultul zeului din cușcă. Conradin se obișnuise să-i aducă imnuri de slavă, însă de data aceasta ceru și o răsplată.

"Fă un lucru pentru mine, Sredni Vashtar."

Lucrul cu pricina rămase nespecificat. Se subînțelegea că, zeu fiind, Sredni Vashtar cunoștea despre ce era vorba. Apoi, înăbușindu-și lacrimile în timp ce aruncă o ultimă privire înspre colțul părăsit, Conradin se întoarse la lumea pe care o ura atât de mult.

Și în fiecare noapte, la adăpostul întunericului binevenit  al dormitorului său, și în fiecare seară în crepusculul hambarului, litania amară se înălța negreșit: "Fă un lucru pentru mine, Sredni Vashtar."

Doamna de Ropp, observând că vizitele la magazie nu încetaseră, se hotărî într-o zi să procedeze la o inspecție.

"Ce ascunzi tu acolo în cotețul acela încuiat?" întrebă ea. "Bănuiesc că sunt porci de Guineea. O să scap de ei îndată."

Conradin nu scoase o vorbă, dar Femeia îi cotrobăi prin cameră până găsi cheia ascunsă cu grijă; și îndată după aceea descinse în hambar pentru a-și desăvârși descoperirea. Era o după-amiază rece, iar lui Conradin îi fusese interzis să iasă din casă. Ușa hambarului abia putea fi întrezărită în spatele tufișurilor, de la o fereastră din fundul sălii de mese, unde Conradin se proptise ca să vadă mai bine. O văzu pe Femeie intrând și și-o închipui deschizând ușa cuștii sacre și privind în jos, cu ochii ei miopi, în culcușul des de paie unde ședea zeul său. Poate că, nerăbdătoare cum era, avea să-l zgândăre cu un pai. Și Conradin murmură, cu ardoare, rugăciunea pentru ultima oară. Deși știa, chiar rugându-se, că nu mai putea crede. Știa bine că Femeia avea să iasă în curând, fluturând pe buzele-i încrețite acel zâmbet pe care el îl detesta cu foc; și mai știa că, într-un ceas sau două, grădinarul avea să-i scoată afară zeul minunat, care nici zeu n-avea să mai fie, ci un simplu dihor brun într-o cușcă. Știa, de asemenea, că Femeia avea să iasă triumfătoare – acum ca întotdeauna –, iar el, sătul de toți și de toate, încovoiat sub pisălogeala ei agasantă, asfixiantă și dominatoare, avea să confirme, în cele din urmă, opinia doctorului. Și astfel, îmboldit de mâhnirea usturătoare a înfrângerii sale, începuse să cânte tare și cu sfidare imnul idolului său amenințat:

Sredni Vashtar în lume purcese ;

Gândurile sale, gânduri roșii erau, iar colții săi, albi.

Vrăjmașii săi cerură îndurare, dar el moartea le aduse,

Sredni Vashtar cel Frumos.

Și apoi, dintr-o dată, se opri din cântat și se apropie de pervazul ferestrei. Ușa magaziei rămase întredeschisă, iar minutele treceau. Erau minute lungi, dar totuși treceau. Privi cum graurii, fâlfâind în cete mici, se zbenguiau de-a curmezișul gazonului; îi numără din nou și din nou, păstrând mereu un ochi pe ușa aceea culisantă. O menajeră cu figură acră intră și puse masa pentru ceai, dar Conradin încă mai stătea acolo, privea și aștepta. Speranța începu să i se strecoare ușor în inimă, până când o străfulgerare de triumf prinse a-i lumina ochii, cei care, până atunci, nu cunoscuseră altceva decât resemnarea tristă a înfrângerii. Începu din nou să murmure, jubilând în sinea lui, imnul de izbândă și pustiire. Și, dintr-o dată, ochii lui își primiră răsplata nădăjduită: căci pe ușa aceea ieși fiara galben-brună, cu silueta-i zveltă și joasă, cu ochii clipind sub lumina evanescentă a amurgului și cu blana de pe bot și grumaz mânjită de o seamă de pete negre, prelungi. Conradin căzu în genunchi. Marele dihor, croindu-și drum până la un pârâiaș din fundul livezii, își ostoi preț de o clipă, setea, iar apoi, traversând o punte scurtă, se făcu nevăzut printre tufișuri. Așa trecu Sredni Vashtar.

"Ceaiul e gata" zise menajera cu figură acră; "unde e stăpâna?"

"E în magazie de ceva vreme", răspunse Conradin.

Și în timp ce menajara cobora să anunțe ora ceaiului, Conradin culese o furculiță cu coadă lungă dintr-un sertar al bufetului și începu să-și prăjească o felie de pâine. Și în timp ce-și prăjea el pâinea și o ungea cu unt, delectându-se astfel, asculta ritmul alternant al zarvei și tăcerii de dincolo de ușa sălii de mese: zbieretele nătângi ale menajerei, corul rezonant al exclamațiilor de stupefacție din regiunea bucătăriei, pașii repeziți și apelurile la ajutor extern, plânsetele înspăimântate și mersul târșit al celor care intrau în casă purtând greaua povară.

"Cine oare îi va da vestea bietului băiat? Eu una n-aș putea cu niciun chip!" exclamă o voce stridentă. Și în timp ce ei dezbăteau chestiunea, Conradin mai prăji o felie de pâine.