Alta aș putea fi eu, altfel decât sunt acum. Dar cum nu știu. În București, oriunde îți arunci privirea, vezi greutățile oamenilor. Așa s-a întâmplat și în ziua aceea. Plecasem de la muncă și eram în tramvai. Abia când ochii mei au dat peste o femeie a străzii, care părea grav bolnavă, am realizat ce efect are frigul de afară asupra acestor suflete sărmane. Nu era prima dată când vedeam ceva asemănător. Înainte cu câteva zile, văzusem la ora opt din autobuz un om întins pe o gură de canalizare din care ieșea abur. Ce poate fi mai tragic? Cine erau oamenii aceștia înainte de a ajunge în situația asta? Care e povestea lor? Aș vrea să nu mă mai gândesc la lucrurile astea. Aș vrea să nu mai fiu afectată de ele, să nu mai sufăr. Dar până și animalele abandonate au o viață grea iarna. Acolo unde stau, oamenii lasă boluri de mâncare și apă pentru ele. Cu mai mult de atât nimeni nu le poate ajuta. Și toată lumea pare singură, părăsită și tristă.

Starea mea de spirit nu era una bună când am coborât din tramvai și am intrat în Gara de Nord. Mai aveam o oră și jumătate de așteptat. Mi-am cumpărat o sticlă de apă și m-am dus la sala de așteptare pentru clasa a II-a. Dacă ați fost vreodată acolo, nu aveți cum să nu știți că nu e totul roz. Gardianul tocmai împiedica o altă femeie a străzii cu o pătură pe ea să intre acolo. Nu știu cum funcționează societatea, dar oamenii aceștia caută un adăpost. Îi vezi și la Piața Romană prin scări de bloc sau prin stații de autobuz. Iar eu simțeam că sunt părtașă la o crimă. Pentru că nu am făcut nimic și nu am zis nimic. Țin să subliniez că nu am zis nimic pentru că așa sunt eu. Nu vorbesc. Nu îmi vine ușor.

Trecuse jumătatea de oră, iar eu priveam în gol și mă simțeam mai singură ca niciodată. Eram înconjurată de oameni și totuși eram singură. Nu puteam vorbi cu nimeni. Atunci, în sala de așteptare a intrat un băiat. L-am remarcat, și nu am de gând să mint, pentru că era mai înalt decât mine. Iar eu sunt înaltă. Nu am de gând să povestesc cum ne-am privit și cum ne-am zâmbit, căci se pare că și el mă remarcase. Pot să spun că ne-am privit și ne-am zâmbit așa cum fac tinerii. Nu înseamnă nimic, așa mi-am zis. Nu am vorbit cu el. Dar tot urâtul din ziua aceea se ștersese cu buretele. Tot el a plecat primul. S-a uitat înapoi la mine, de data aceasta, cu o privire serioasă. Poate se gândea dacă să se întoarcă. Eu cu siguranță mă gândeam să mă duc după el. Dar nimic nu s-a întâmplat. Fiecare și-a văzut de drum.

Trei săptămâni mai târziu, în același loc, la aceeași oră, am intrat în sala de așteptare. Era acolo. Stătea pe locul meu din ziua aceea. De data aceasta nu ne-am mai zâmbit, ci doar ne-am privit. Am așteptat împreună trenurile care vin și pleacă fără a scoate o vorbă. Mă gândeam mereu că e un străin și că nu știu nimic despre el, dar simțeam că am fi una și aceeași persoană când stăteam așa împreună. Mi-ar plăcea să cred că așa s-a întâmplat și că acum aș fi alta decât sunt. Dar când m-am întors acolo, după trei săptămâni, singurătatea și urâțenia vieții, ca două prietene vechi, mă așteptau.