Spre amiază, fugarul s-a hotărât să iasă din pădurile întunecate și reci în care se ascundea încă de la crăpatul zorilor. Oasele îi înghețaseră și era sătul să mai calce prin albiile apelor repezi sau să-și târască picioarele împovărate de glodul lipicios și greoi.

A luat urma petelor mici de lumină călcând peste cioturi de stânci învelite sub un covor de mușchi până a ajuns la marginea fagilor, acolo unde se întrezărea un deal verde strălucind în lumina soarelui. După ce a privit mulțumit cerul albastru simțind cum căldura pâmântului îi învăluie pașnic trupul, a început să iuțească pasul. Cărarea deși era strâmtă și întortocheată îi înlesnea acest lucru, pentru că se usca prinzând o crustă subțire deasupra.

Înainta hotărât și ușor încovoiat cu traista pe spate, aruncând des câte o uitătură în urmă.

Când a ajuns la baza celui de-al doilea deal și a descoperit desișul de ferigi înalte, a simțit că are în sfârșit o șansă bună să se descotorosească de ei. Acolo a băut un căuș de apă apoi și-a înmuiat batista în pârâu și și-a suflecat șalvarii cu grijă. Își zdrelise genunchii când urcase pe un povârniș târându-se pe niște pietre cenușii, ascuțite și mari ca niște cimpoaie. Și-a tamponat sângele uscat de pe genunchi și picioare cu batista rece care i-a mai domolit puțin din usturime.

Ceata îl urmărea de la prima geană de lumină cu un calm care îi dădea fiori. Erau doi bărbați călari și încă patru pedeștri. Brâiele lor din lână erau înțesate cu pistoale și săbii curbate de parcă plecaseră la oaste. Doar cel din frunte avea brâul din piele iar pe spate îi strălucea țeava lungă și argintie a unei flinte spaniole. Nici când l-au văzut deasupra pe podul acela lung din bușteni, nu s-au sinchisit mai repede. Au continuat tăcuți mergând la pas pe lângă albie, ca și cum erau siguri că soarta lui este pecetluită și că-l vor dibui în curând.

Între timp, dimineața friguroasă și înnorată s-a transformat într-o amiază cu soare cald și strălucitor. Iarba nu mai aluneca sub tălpi, pietrele erau calde iar păsările prinseseră glas pretutindeni. Și cel mai important, era slobod, deși șase bărbați cu fesuri din fetru pe cap încă îi amușinau urma ca niște copoi.

După ce și-a rulat șalvarii până la glezne, s-a ridicat îndreptându-se de spate și a umplut plosca cu apă din pârâu, apoi s-a grăbit spre desișul ferigilor mușcând din ultima turtă dulce din făină de castane.

Știa să se orienteze în acei munți pentru că satul lui de baștină era la o oră depărtare spre asfințit. Încă nu deslușise un plan clar în minte dar dacă ajungea în vârf și apoi cobora spre plaiul stânii, putea să țină direcția spre miazănoapte, către păduri dese și greu de străbătut. Oricum, ceata nu putea să urce la stână cu caii, gândea el, și ăsta ar fi fost un motiv să se lase păgubași.

A vrut să-i păcălească mai devreme și să întoarcă pe lângă ei la cascadă, dar era sinucidere curată. Ar fi scăpat doar pentru câteva zile, apoi l-ar fi prins căci erau ochi iscoditori pretutindeni, la stâne, prin caravane sau în satele din văile de miazăzi.

Pădurea de ferigi l-a scos într-o poiană cu iarbă uscată și o mocirlă în mijloc, mare cât o scăldătoare de porci mistreți. În stânga era un fânar abandonat, cu acoperișul spart și treptele năpădite de buruieni. Era mare cât o odaie și avea un etaj. Pe o parte avea lipită o adăpătoare joasă dintr-un trunchi scobit. S-a îndepărtat grăbit și a urcat versantul năpădit de mușchi prin pădurea înaltă de fagi, printre trunchiurile lor viguroase și drepte, călcând cu băgare de seamă peste stratul adânc de frunze uscate. Orice zgomot putea să-l coste viața: foșnete, crengi rupte, respirația lui sacadată.

A ajuns până la un povârniș pe care l-a urcat târându-se în patru labe. Sus a găsit o piatră ascuțită de mărimea unui pristolnic și a pus-o în traistă lângă ploscă. Nu avea de gând să-și vândă pielea ieftin și dacă tot îi e scris să moară, măcar să crape și el o scăfârlie.

Dacă o lua de-a curmezișul ar fi dat în șaua care cobora spre lacul Cinci Lupi care era înconjurat pe jumătate de o pădurice de duzi. A cumpănit un pic dar a abandonat ideea și a continuat urcușul anevoios.

S-a pomenit cu un alt povârniș, de data asta mai dificil decât primul, pe care s-a cățărat înfigându-și degetele ca niște gheare în pământul fărâmicios. Din când în când mai găsea câte un smoc aspru de iarbă, de care se ținea ca să nu cadă în gol.

După ce s-a cocoțat pe un pinten de stâncă, a regăsit cărarea în partea dreaptă, dar nu a urmat-o. S-a hotărât să înainteze prin locuri abrupte care îi permiteau să vadă mai bine jos în vale, chiar și cu riscul de a-și rupe vreun os. A urcat din nou în patru labe cu ceafa nădușită în soarele arzător, până aproape de vârf. S-a târât peste o întindere mare de roci cu panta abruptă. Cu mare greutate a ajuns pe o culme, într-o stare jalnică, cu pomeții crestați și fața însângerată.

În jurul lui erau lespezi cenușii printre care se iveau rădăcini răsucite și carbonizate, groase ca niște funii marinărești. De acolo putea vedea totul, inclusiv pârâul care șerpuia paralel cu stânca spre miazănoapte. Era atât de sus că putea să vadă nu numai satele din vale cât și orășelul dinspre miazăzi.

A coborât ținându-se de ramurile jnepenilor și a pășit pe un munte ornat cu roci albicioase și rotunjite ca niște aglomerări de nori. Apoi a urmat o pantă destul de lungă plină cu iarbă de un verde crud dar impregnată cu pietricele mici și ascuțite ca niște cioburi.

Și iar a coborât încet pe o parte printr-o vale îngustă până a ajuns la un alt șir de jnepeni, în spatele cărora s-a tupilat pe vine. La marginea lor a zărit un altar din ardezie mare cât un horn, folosit de păstori pentru închinare, cu o cruce din tablă pe acoperiș. A deschis ușița din lemn și a verificat candela cu degetele. Fitilul era rece.

Gleznele îi zvâcneau de durere iar transpirația i se prelungise pe frunte direct în ochi provocându-i o usturime insuportabilă. Coborârea a fost în continuare dificilă până a ajuns pe un plai cu trei brazi lângă o movilă mică năpădită de vegetație pitică și roșiatică. La doi pași spre răsărit se ridica o colibă păstorească cu acoperișul țuguiat. Era făcută din ramuri împletite de frasin și snopuri groase de ferigi uscate iar întrarea era acoperită de un chilim roșu din lână aspră deasupra căreia se prelungea o streașină lată din scânduri sprijinită în colțuri pe niște pari decojiți și noduroși.

A privit în depărtare până la un vârf stâncos înconjurat de păduri dese de fagi. Nu mai era mult până acolo, doar o șa golașă și un povârniș din calcar, după care urma drumul către sălbăticie spre miazănoapte, acel drum al libertății sale departe de rutele păstorilor și ale cărvănarilor. Pe după colibă a auzit pași. Câteva pietricele au scăpărat un zgomot ca un șirag de mătănii.

Era prea frumos ca să scape, a gândit el cu amărăciune. L-au împresurat apropiindu-se de el ca un laț, calmi și siguri. Erau patru bărbați tăcuți, ce țineau în fiecare mână câte un pistol. A dat drumul traistei la picioarele lui. Era în zadar și nu mai vroia decât să se termine totul cât mai repede. A apucat să scoată batista umedă din buzunarul vestei și a mirosit-o. Și-a aminitit de mama lui care îi punea printre haine flori uscate de salvie. Așa miroase raiul, îi spunea ea.

Munții au duduit și fugarul a căzut secerat. Ce- l cu flinta s-a apropiat și a mai executat o tragere în trupul nemișcat. Valuri de păsări au ieșit speriate din făget și au luat zburat peste culmi. Când ecoul s-a domolit, ucigașul a poruncit:

— Băgați leșul în saci și duceți-l la cai! Aveți grijă cum îl târâți pe stânci, ca să-i rămână fața întreagă!

Între timp, din colibă a ieși un păstor. Purta o căciulă neagră din lână strălucitoare, turtită și scurtă până la tâmple, cum era obiceiul lor. Avea brâul negru și restul straielor albe ca neaua. Se sprijinea de cârlibana lui din lemn de corn iar din brâu îi atârna lanțul de argint al briceagului.

Omul cu flintă când l-a văzut, s-a îngălbenit la față.

— Ce cauți aici, Anastase Milianu? Știam că ai plecat cu oile în jos.

— Am o fetiță de trei ani. Chiar trebuie să faci asta?

— Îmi pare rău. Futu-i maica ei de lume! Zise el și dădu cu patul flintei de pământ.

— Ecaterina o cheamă pe fetița mea. Și am nevasta gravidă. Cruță-mă!

— Dacă nu mă cunoșteai Anastase, te lăsam în plata Domnului. Dar nu pot, că mi-ai văzut fața!

— Îți dau cuvântul meu că nu spun la nimeni! L-a rugat el cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune. Lasă-mă liber și nu-ți lua blestem în viața ta!

Șeful cetei nu a putu să privească și s-a întors cu spatele zicând:

— Blestemat să fiu!

Oamenii lui au descărcat două pistoale în spatele vlahului. Picioarele i s-au înmuiat iar trupul lui s-a întins cuminte pe pajiște.