Într-o zi am mâncat atâția morcovi încât a doua zi m-am trezit portocaliu. A fost destul de ciudat să mă bărbieresc, să-mi curăț dinții, și ei de o nuanță mai deschisă a portocaliului, să mănânc și apoi să plec la muncă. Aveam impresia că pielea strălucește, luminată din interior de o sursă necunoscută, neuniform, când într-un loc, când în altul. Încercasem, fără niciun rezultat, să scot culoarea cu săpun, șampon, ba chiar și cu detergentul de scos petele cele mai dificile. Nu reușisem altceva decât să-mi irit pielea și să consum o parte însemnată din produsele de curățire. Afurisiți morcovi, afurisită perie de sârmă, acum eram acoperit de plasturi și unele zone mă usturau teribil! Când am ieșit pe ușă m-am mai privit o dată în oglindă. Deși pe hol era întuneric mă vedeam clar, fără să fiu nevoit să-mi mijesc ochii. Cel puțin morcovii își făcuseră datoria și acum aveam o vedere excelentă.

Clădirea în care stau e una veche, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea de un negustor de mătăsuri din Budapesta, îmbogățit peste măsură. Tot de atunci datează și liftul, mare, încet, ce coboară și urcă cu mici opinteli, care cer încurajări, venite cu multă strângere de inimă. Mai are și o oglindă, nu foarte mare, ciobită la unul dintre colțuri și pătată de bătrânețe. Când am intrat în lift, din ea mă privea curios un bărbat de culoare portocalie, care imediat ce m-a văzut a izbucnit în râs.

— Aseară ai depășit măsura.

Am ridicat din umeri.

— În loc să te oprești, ba chiar să te abții, ai băgat și ai băgat.

— …

— Câți ai mâncat, zece, douăzeci, mai mult? Și de ce ai făcut asta?

— …?

Nu-mi mai aminteam. Mama obișnuia să pună morcovi în orice gătea, nu doar în supe, pentru a le face dulci și aromate, ci și în fripturi, musacale, chiftele, omlete, salate, ba chiar și în prăjitura cu mere. Obișnuia să-mi repete că morcovii sunt un dar de la Dumnezeu, sau că sunt sănătate curată, sau că un morcov mâncat zilnic înlocuiește o vizită la medic. Dar chiar și așa nu-mi aduc aminte să mă fi colorat vreodată în portocaliu! Nici măcar ea nu era portocalie, deși eu aveam impresia că se hrănea doar cu morcovi. Erau peste tot, în bucătărie, în sufragerie tronau într-un bol larg, din sticlă verde cu multe înflorituri, în camera mea avea grijă să-mi pună unul lângă consola de jocuri și un altul pe noptieră. Am crescut printre morcovi, iar rezultatul, iată-l, devenisem portocaliu.

Pe străzi era încă liniște. Locuind chiar în centrul Timișoarei, trebuia să-mi las mașina destul de departe, aveam de mers câteva minute, dar nu mă plâng, îmi face plăcere. De obicei. În dimineața asta abia atingeam asfaltul cu vârful pantofilor. Nu-mi doream altceva decât să ajung cât mai repede la garaj, să intru în mașină, să pornesc muzica și să mă las distras de la noua mea înfățișare. Încercam să nu mă gândesc la ce vor spune colegii, la reacția portarului sau la privirile pline de reproș, pe care le simțeam deja, ale doamnei Păcuraru, manager de proiecte, care pare că trăiește șapte zile din șapte, 24 de ore din 24 pe scaunul din spatele biroului ei. Doar atât îmi doream, o muzică liniștită, un aer răcoros, o cafea și liniște. Speram ca în felul acesta să treacă ziua și a doua zi, de dimineață, să mă trezesc din nou normal. Neportocaliu.

Parcarea era aproape goală. Am lăsat mașina ca de obicei, remarcând că Sandero-ul doamnei Păcuraru era deja la locul lui, primul din dreapta, de lângă intrarea în clădire. Am oprit muzica și am rămas câteva zeci de secunde într-o stare de încordare, încercând să surprind orice mișcare. Când am fost sigur că nu era nimeni, am țâșnit, uitând în grabă să-mi mai iau geanta cu laptopul și cu sandviciul făcut aseară. A trebuit să mă întorc, să refac sprintul, să-mi dau seama că am uitat să închid mașina, să o iau de la capăt. Portarul observase mișcările mele, ceea ce nu era greu, ultima dată mă împiedicasem și durerea din genunchi mă făcuse să urlu, așa că mă aștepta în pragul ușii, cu sprâncenele arcuite a mirare. Dar nu asta mi-a atras atenția, ci culoarea portocalie a pielii lui, cu o nuanță mai închisă decât a mea, brăzdată de riduri adânci și punctată de fire albe.

— Neața, domnu', mi-a spus el, ia vedeți, v-ați pierdut mâncarea!

M-am uitat în spate; din geanta deschisă căzuseră pe jos doi morcovi. I-am luat și i-am băgat înapoi, sub privirea acuzatoare a portarului, de la care cu greu îmi puteam lua ochii. Nici în birou nu a fost mai bine, doamna Păcuraru avea și ea un ten portocaliu deschis, cu o parte mai întunecată sub ochi, iar colegii, pe măsură ce intrau, erau la fel de portocalii și ei. Am răsuflat ușurat. Pentru prima oară în această zi m-am bucurat că sunt portocaliu și nu de altă culoare.