George Motroc: Domnule Mihai Firică, în primul rând mulțumiri publice că v-ați găsit timp pentru acest interviu. De mult vream să vă întreb: cum arată definiția Poeziei, cuvânt scris integral cu litere mari?

Mihai Firică: Pentru mine, POEZIA nu e o cameră în care te închizi, ci o lume întreagă. E locul în care memoria devine ceva viu, în care iubirea și pierderea se transformă una în cealaltă. E și aer, și sânge. Adică respirație și tensiune. Nu e podoabă, e un fel de adevăr pe care ți-l asumi. Am încercat să exprim relația mea cu poezia în câteva pagini, la finalul celui mai recent de versuri ,,Cartea zilelor care n-au fost". O postfață pe care am pus-o sub un titlul neutru – Despre poezie – dar în care am făcut o pledoarie pentru poezia trăită intens, ca un sacrificiu asumat. Răspunsul meu detaliat se află acolo și, sper, în ceea ce scriu.

...Dar o definiție a Poetului? Cel de dinainte de expansiunea Inteligenței Artificiale... Implicat în viața cetății sau retras într-un turn de fildeș?

M.F.: Poetul nu a fost niciodată doar retras sau doar implicat. Trăiește între cele două atitudini. Are nevoie și de liniște, dar și de contact cu lumea. Nu cred în poetul rupt complet de realitate. El trebuie să fie, înainte de toate, un martor atent. Să caute mereu în interiorul său, străbătând alert distanța între minte și inimă, pentru a găsi răspunsuri la provocările cotidiene. Când această pendulare este istovitoare poți să salvezi ceea ce a mai rămas prin credință, fără de care orice este zadarnic.

Ați vorbit de salvarea a ceea ce a mai rămas... Oare Poetul va mai putea salva lumea, ca să parafrzăm un titlu recent al dnei Ana Blandiana sau acesta va primi, ca să citez un titlu din creația dvs. - ,,coroana de spini"?

M. F.: Nu știu dacă poetul poate salva lumea, dar sigur o poate face mai locuibilă. Nu dă soluții, dar dă sens. Și asta contează. Între salvare și suferință există o zonă de asumare. Acolo cred că stă, de fapt, poezia. Istoria nu consemnează războaie între poeți. Cel mult, turniruri de poezie, dar acelea sunt într-atât de plăcute încât marii dictatori sângeroși ai lumii ar fi invidioși.

Una dintre întrebările mele obișnuite pentru un prim interviu este aceasta: Aveți un ritual al scrisului cu locuri sau momente preferate ale zilei, dedicate exclusiv scrisului?

M. F.: Nu am un ritual fix. Scriu când simt că nu mai pot amâna. Uneori dimineața, alteori noaptea. Important e momentul acela de tensiune, când simți că trebuie să scrii. După aceea vine munca: rescrierea, așezarea. Nici nu știu ce provoacă poezia. Uneori, merg pe stradă, văd oameni sau locuri, fără a se întâmpla nimic spectaculos, dar sunt străbătut de o imagine lirică pe care simt că pot s-o exprim în cuvinte. Pur și simplu îmi scot telefonul și notez acele rânduri. De multe ori am uitat acele străfulgerări din cauză că nu am putut scrie. Este un fel de trăire a poeziei.

…O astfel de trăire strict personală sau locală face poezia intraductibilă, într-un mai mare sau mai mic procent decât proza?

M.F.: Nu cred că poezia e mai greu de tradus decât proza. O traducere bună, făcută de un scriitor, poate chiar să adauge ceva. Poezia poate crește într-o altă limbă. Limba română e foarte fertilă pentru poezie, dar, din păcate, în acest câmp cresc și destui "ciulini". Librăriile sunt dominate de volume groase de proză, în timp ce poezia abia ocupă un raft marginal. Totuși, dacă asculți atent, murmurul din acel colț este cel care face să vibreze aerul. Sunt patetic și poetizez acest răspuns din perspectiva subiectivă de poet. Însă am văzut numeroase festivaluri sau reuniuni poetice în care scriitori din mai multe colțuri ale lumii păreau din aceeași familie, cu o armonie pe care doar poezia o mai poate da.

Totuși... Niciun poet român nu a primit Premiul Nobel... Ce explicații se pot găsi?

M.F.: Trăiesc de ceva timp în Stockholm, iar locul meu de muncă este la câteva sute de metri de Academia Suedeză și de Muzeul Nobel. Din luna august a anului 2025 sunt director adjunct al Institutului Cultural Român de la Stockholm. Fără să fiu specialist și fără a avea pretenția că nu greșesc, mi-am format o opinie asupra mecanismului din spatele acestui râvnit premiu literar: faptul că nu avem un Nobel ține mai mult de context decât de valoare. De traduceri, de vizibilitate, de modul în care circulă literatura noastră. Nu cred că este o lipsă de substanță, ci mai degrabă de expunere. Și, foarte important, un element de care compatrioții care se întreabă - sau aspiră - să afle de ce un scriitor român nu a primit premiul se regăsește în testamentul lui Alfred Nobel: contribuția la dezvoltarea umanității și la binele public, în cele mai stricte sensuri.

Sigur, există o sumedenie de explicații privind procedurile de selecție și jurizare. Dar arhivele cu numele celor nominalizați - cei 4-5 scriitori aflați pe lista scurtă de pe masa juriului - se deschid abia după 50 de ani. Ei bine, cred că Tudor Arghezi a fost scriitorul român cel mai aproape de a primi acest premiu. Dovada este chiar în Muzeul Nobel, la mai puțin de 20 de metri de la intrare, pe o listă în fața căreia am zăbovit minute bune. Alții? Sorescu sau Nichita sunt încă prea "tineri" pentru a ști dacă au fost nominalizați. Îmi place să cred că da.

...Dar aveți și o listă personală de poeți sau prozatori români care ar fi meritat un Nobel?

M.F.: Parțial, am răspuns la întrebarea anterioară. Sunt sigur că avem autori care ar fi meritat un Nobel, dar nu aș face o listă. Mi se pare mai important să-i citim și să-i promovăm constant. Premiul vine sau nu, dar literatura rămâne. Mircea Cărtărescu are numeroase traduceri în suedeză, la edituri de prestigiu. Are o vizibilitate maximă. Recent, a lansat romanul Theodoros chiar la ICR Stockholm. De departe este cel mai bine plasat scriitor român din perspectiva întrebării. Dar încă nu știm dacă s-a aflat până acum pe lista scurtă. Repet, arhivele se vor deschide peste o jumătate de secol și generațiile următoare vor afla. Literatura română încă nu are vizibilitatea meritată, o condiție pentru ca un număr semnificativ de scriitori români să ajungă în anticamera Premiului Nobel. Valoarea? Îmi permit luxul de a nu avea îndoieli, mai ales că am dat exemplul lui Arghezi.

Cât de sceptic rămâneți privind viitorul: Acceptați ideea de moarte a Literaturii și a noțiunii de Autor, din cauza Inteligenței Artificiale?

M.F.: Nu cred că AI va distruge literatura. Este un instrument util, inclusiv pentru documentare. Dar nu poate înlocui mâna care scrie, în sensul profund. Literatura vine din experiență, din trăire, nu din algoritm. Întrebările îngrijorătoare pe care mi le pun merg în direcția crizei de receptare a literaturii. Deteriorarea capacității de receptare duce la alterarea criteriilor estetice, a valorii scrisului în sine, precum și la contorsionarea rolului jucat de scriitor în cetate și a esenței literaturii.

Dacă nu vom avea forța de a crește generațiile viitoare de cititori, pericolul va fi unul imens, aproape inevitabil: literatura riscă să rămână doar o zonă prăfuită, într-un colț de muzeu uitat.

Acum realizez că nu v-am întrebat nimic despre noul dvs. volum – ,,Cartea zilelor care n-au fost", nici despre lansarea de la Târgul de carte de la Craiova, nici despre proiectele dvs. de viitor... E un semn că trebuie să mai continuăm acest interviu. Totuși, până la un viitor 26 iulie, vă rog, câteva impresii despre toate aceste viitoare teme de discuție...

M.F.: "Cartea zilelor care n-au fost" nu a avut o lansare clasică, ci un spectacol de poezie. Nu au vorbit critici. S-a recitat, după un scenariu gândit de mine. Au intrat în joc actorii Teatrului Național din Craiova – Emil Boroghină, Angel Rababoc și Mircea Mogoșanu. Publicul, numeros, a ascultat și muzica lui Dan Bozgan, concertmaistru. Și încă o dată m-a convins că vioara este instrumentul care însoțește poezia, nu chitara sau harpa. Și vocea unor actori înzestrați, ca într-un teatru de poezie. Sunt destul de atent și la receptarea critică, desi încerc să maschez cât pot acest detaliu. În cele din urmă, validarea nu se poate face în absența publicului, după cum nici publicul nu poate ridica sau coborî un scriitor fără vocea criticii de întâmpinare.

La finalul decalogului nostru de astăzi, în loc de concluzii, câteva poeme scrise de dvs. (din ,,Dragostea cu parfum de migdale amare" și ,,Cartea zilelor care n-au fost") pe care v-ar plăcea să le regăsiți într-un nou manual de literatură română pentru liceu...

M.F.: M-aș bucura să fie inclus chiar și un singur poem. Poate "Nașterea poemului", cel care deschide cea mai recentă carte a mea. Cred că important nu e numărul textelor, ci întâlnirea reală cu poezia. Poemul amintit este un spațiu în care se pot întâlni scriitorul și cititorul, fără a mai pune acea stupidă întrebare didacticistă: "Ce a vrut să spună scriitorul în această poezie?". Mizez pe jocul în care poate fi atras cititorul atent, inteligent, care știe că literatura dă viață emoției și bucuriei de a visa.