Remus Boldea, Degeaba ai citit atâtea cărți, Trei, 2025

Deși publicat anul trecut, cel de-al doilea volum de povestiri al lui Remus Boldea, Degeaba ai citit atâtea cărți, a intrat relativ târziu în orizontul meu de lectură, chiar dacă o parte dintre texte incluse aici apăruseră anterior în diverse reviste literare și culturale (vezi și Nota autorului).

"M-am întrebat de ce vreau eu să scriu un roman. Iar răspunsul a fost că vreau să scriu un roman ca să demonstrez că pot să scriu pe spații mai mari. Scriind mi-am dat seama că nu-s acolo. Așa că m-am întors la scris povestiri, aveam mai multe idei notate prin diverse caiete și am început să le dezvolt pe rând. Și am început să mă simt foarte bine scriind. Apoi mi-am zis că a doua carte o să fie tot de povestiri.", mărturisește Remus Boldea într-un interviu pentru Familia.

În evidentă continuitate cu A râs și tata - debutul din 2022 - noile povestiri confirmă o formulă (deja) fixată, cea care i-a adus autorului un anumit succes și o receptare critică favorabilă. Semnificativ este și faptul că textul Crenvurști din actualul volum apăruse încă din anul debutului, sub titlul Sfârșitul zilei, detaliu ce întărește, din punctul meu de vedere, impresia de continuitate și de fidelitate față de aceeași "matrice" narativă. În aceeași direcție pare să meargă și reacția criticii care tinde (involuntar?) să citească cele două cărți împreună, ca părți ale aceluiași proiect literar; observația poate fi urmărită, de pildă, în cronicile semnate de Oana Paler și Andreea Zavicsa.

Fără a produce surprize majore față de prima experiență, Remus Boldea continuă să mizeze pe același realism minimalist, ușor livresc, pendulând între gravitate și umor, cu reflectorul îndreptat spre personaje (în special adolescenți sau tineri) și spre situații marginale, surprinse în registrul cotidianului aparent banal, dar cu potențial de tensiune narativă. În acest sens, temele se intersectează în numeroase puncte cu cartea de debut, printre altele: mame adesea tensionate, uneori agresive, și tați configurați fie ca prezențe discrete, fie ca absențe strucurante, care lasă în urmă goluri afective și identitare. De aceea, cred că cele două volume ar putea fi reunite fără dificultate sub o singură copertă – o eventuală ediție de "povestiri alese" ar pune și mai bine în lumină unitatea de atmosferă și de viziune dintre acestea.

Într-un text cu accente de ars poetica, Nu crede tot ce crezi (de altfel, una dintre cele mai izbutite povestiri din volum; în contrapunct vezi și Faza aia din Seinfeld, din cartea de debut) încearcă să devoaleze, într-o notă (auto)ironică, unul dintre "adevărurile" care structurează crezul autorului. Ideea nu este enunțată direct, poate cum ne-am fi așteptat, de naratorul-personaj, ci îi este atribuită lui Andrei Lungu, pornind de la o discuție despre filmul Amatorul. Aș spune că replica sintetizează o anumită concepție despre raportul dintre literatură și viață: "Tu nu-ți mai trăiești viața doar de dragul de-a trăi, tu-ți trăiești viața ca s-o folosești ca materie primă pentru poveștile pe care vrei să le spui." Or, din punctul meu de vedere, așa cum sunt gândite, majoritatea prozelor lui Boldea folosesc ca materie primă viața. Nu întâmplător, Oana Paler observă că în textele la persoana I la simte un "aer de autoficțiune".

Prima proză din volum, Oamenii fără probleme, aduce în prim-plan figura unui tată marcat de depresie, fără ca această fragilitate să-i anuleze capacitatea de a transmite fiului propriile lecții despre lume: "Nu există prietenie, îmi zice de fiecare dată când mă întorc din oraș după ce m-am văzut cu niște prieteni. Toată lumea vrea să te facă, mai adaugă el."

Așa se face că prietenia rămâne unul dintre nucleele tematice ale prozelor lui Boldea, explorată din perspective diverse și la vârste diferite, devenind uneori subiectul unor aforisme: "Dacă nu vrei măcar din când în când să-ți lovești prietenul înseamnă că nu sunteți prieteni" sau "Uneori fericirea celui mai bun prieten te poate face să te simți foarte singur". În aceste povestiri, prietenia funcționează adesea ca spațiu al complicităților, al viciilor comune sau al formelor de sprijin precar. "Prietenia e pretext pentru vicii", afirmă programatic povestirea Aceleași discuții, unde personajul-narator schițează o tipologie afectivă și socială a apropiaților săi: Nae – prietenul din facultate, Geo – prietenia ca psihanaliză de nivel amator, Lari – Writing Buddy, Tudor – prieten & coleg de corporație, Marcel – prieten nou. Dincolo de nota ludică, această inventariere sugerează felul în care identitatea personajelor se construiește prin rețeaua fragilă a relațiilor de prietenie.

Într-un registru diferit, Trusa de machiaj propune o ironizare acidă a unor corporatiști care-și bat joc de o prostituată. Proza se remarcă mai ales prin finalul său bine calibrat, care demască, dincolo de aparențele dezinvolte, o inocentă (in)adecvare în raportarea la context și la realitatea imediată. De asemenea, O să zbori într-o zi de la atâta citit se detașează printr-un scenariu de un grotesc lucrat: doi prieteni din copilărie își transportă cu căruța tații decedați pentru a-i vinde unui personaj, un anume Miron, care realizează lucrări de artă din cadavre conservate. Pretextul devine, astfel, unul pentru un moment de reflecție și retorică:

"E justificat să vinzi cadavrul lui taică-tu dacă el abia a avut coaiele necesare să te recunoască drept fiu? Mai ales dacă ce-a mai rămas din părintele tău va fi folosit să se ilustreze scene celebre din literatura universală. Poate că bătrânului meu i-ar sta bine în rolul lui Aureliano Buendia."

Iată, Remus Boldea se simte în largul său și atunci când, pornind de la banalul cotidian, îl transformă prin fantezie, rezultând o proză incitantă, cu accente metaliterare. Autorul a demonstrat că dispune de resursele necesare pentru o construcție narativă de acest gen, pentru o întoarcere la optzeciști.

În fine, cel de-al doilea volum de povestiri semnat de Remus Boldea e inegal; prozatorul pare la același început de drum, cu unele nesiguranțe, dar și cu texte bine articulate. Dincolo de anumite blocaje, care pot surveni la un moment dat, impresia e că autorul ar fi putut risca mai mult. Alegând însă o formulă prudentă, recognoscibilă și prea apropiată de cea a volumului anterior, Degeaba ai citit atâtea cărți lasă pe alocuri senzația unei reluări. Altfel spus, rămâne mai degrabă un "debut 2.0", corect executat, dar prea fidel primei experiențe și, deci, insuficient de aventuros (tematic, estetic ș.a.).