Greta Lovitz iubea nuanțele pastel. Și motivele geometrice bine conturate, în culori țipătoare – nu degeaba era profă de mate. Când dădea ușa de perete, țopăind pe tocuri până la catedră, semăna cu pasărea paradisului cu catalogul sub o aripă. Arăta ca și cum dimineața se înfășurase în grabă în tapetul de pe perete. Nu că n-ar fi avut ce să îmbrace, dimpotrivă, avea un șifonier sau două burdușite cu fuste, bluze, eșarfe, costume deux-pièces, dar mai ales rochii. Pe ultimele avea mare grijă să nu le repete, ca și cum erau o ecuație la care nu trebuia să greșească. Ziua și rochia! De unde atâtea dintr-un salariu de profesoară, chiar la liceu?

Poate le repeta totuși, dar nu știam noi. Purtase sau nu de două ori aceeași rochie? Ca să afle, câțiva băieți au întrebat în stânga și-n dreapta, în toți anii și la toate clasele de la Șaguna. La sfârșitul anchetei, stupoare! Greta Lowitz – care scria aceleași fracții supraetajate pe toate tablele și dădea note mici în toate cataloagele – nu se repeta vestimentar. Niciodată. Băieții erau impresionați, fetele invidioase, eu rămăsesem cu o întrebare: cine îi picta niște imprimeuri atât de oribile, Picasso?

Rochia de astăzi era o orgie cubistă în galben, mov și verde, cu pliuri ce se desfăceau în evantai ori de câte ori posesoarea ei se întindea să ajungă mai sus pe tablă. Tocmai scrisese o ecuație ce semăna cu turnul din Pisa. L-a sprijinit de un egal ca să nu se prăvale, apoi s-a dat la o parte, satisfăcută. Și-a rotit privirea prin clasă ca pe o roată de ruletă în roșu și negru – culori cum îi plăceau ei, contrastante. Câștigătoarea, Anișoara Bunea s-a dus, vrând-nevrând să își ridice premiul: bucata de cretă. Noi, ceilalți, am răsuflat ușurați – ne trecuse glonțul pe la ureche.

Anișoara și când stătea pe loc o făcea cu stângăcie. Acum luase creta și rămăsese cu ea în mână, de parcă se întreba la ce folosește.

– Curaj, nu mușcă, a îndemnat-o profa, răsucindu-și inelul cu piatră verde pe deget.

Nu era smarald, fetele o aflaseră și pe-asta, dar montura era de argint antichizat – dat cu negreală ca să pară mai vechi. Și Anișoara se întunecase – la chip. Se uita la ecuația de pe tablă și tabla la ea, într-un meci de Skandenberg pe tăcute. Până la urmă s-a recunoscut învinsă, cu un "nu știu“ atât de stins încât nu l-a deslușit nimeni, iar profa i l-a citit de pe buze.

– Asta fiindcă gândești cu stomacul, Anișoaro lele!

Pe Stelică în schimb l-a auzit toată clasa, până și femeia de serviciu care spăla pe hol, cu mopul și găleata. Anișoara, grasă? Nu m-aș fi gândit niciodată la ea în felul ăsta. Era înaltă și, da, trupeșă. Roșie în obraji și arsă de soare de la munca câmpului, avea mâinile mari, potrivite mai degrabă să mânuiască lopata decât pixul ori stiloul, cu degete în care n-ar fi încăput un inel cu pietre false. N-o fi fost o lebădă grațioasă, dar cu învățatul se descurca. Avea note bune la cele mai multe materii, cu o excepție. Exact, matematica. Și mai avea un defect: le lua pe toate în tragic. Acum îi dăduseră lacrimile și țâșnise din clasă înainte să o zguduie de-a binelea plânsul.

Ceilalți i-au urmărit ieșirea furtunoasă din scenă fără prea mare interes. Stelică și-a încrucișat brațele la piept cu o expresie satisfăcută de punct ochit, punct lovit, profa de mate și-a aranjat un cârlionț rebel ieșit din permanent, după care l-a invitat pe bufonul clasei să descurce ecuația dacă el gândea cu alte părți anatomice, ceea ce i-a șters din rânjet.

M-am dus și eu la tablă, deși nimeni nu mă chemase. Eram de serviciu în ziua aceea, iar pe dreptunghiul negru se înghesuiau cam multe calcule, mai vechi ori mai noi. Am luat buretele și hai cu el la udat înainte să îi dea profei prin minte să mă oprească.

Așa cum mă așteptam, Anișoara se refugiase în toaletă. Când am intrat terminase cu plânsul. Strângea marginea unui lavoar de i se albiseră degetele și se uita la fata bucălată, pleznind de sănătate din oglindă. Cu ură, cu deznădejde. Ar fi vrut să o facă fărâme. S-o jupoaie pe țăranca cu bujori în obraji ca pe o piele veche și să o calce în picioare. Ar fi dat orice să fie o domniță palidă și suavă, pășind peste petale de trandafiri. Ca Tedi. O închipuire te poate duce uneori foarte departe, știam. I-am scuturat copacul reveriei.

– Aveți porci acasă?

Anișoara a dat din cap, confuză.

– Unul. Pe celălalt l-a tăiat tata de Crăciun.

– Și cum îl cheamă?

S-a frecat la ochi cu dosul palmei, apoi s-a uitat lung la mine.

– Stelică.

O fi fost ea din Purcăreni, unul dintre cele șapte sate din Săcele, însă avea mintea brici, nu degeaba intrase la cel mai bun liceu din oraș înaintea unora ca Bucur Stelea. Când să cred c-o împăcasem, a început iarăși să dea apă la șoareci. Nu mai găseam nimic deștept de zis; am tăcut așadar, lăsând-o să își verse oful.

Și-am aflat: cum se trezea în fiecare dimineață la patru, înaintea cocoșului; cum scoatea apă din fântână, hrănea caprele, vacile, găinile și pe porcul Stelică; cum pregătea ceva de îmbucat pentru surorile mai mici –, toate pe fugă, să prindă autobuzul de șapte spre Brașov. "Dacă ai vrut să fii doamnă la oraș, treaba ta!“ auzea Anișoara de la părinții ei iubitori, în fiecare seară. Maică-sa voia să lase baltă învățătura, oricum nu folosea la nimic, să pună osul în gospodărie și la munca câmpului. Taică-su, mai subtil ori poate nehotărât, îi punea altă placă, ori vine numai cu zece pe linie, ori să stea la coada vacii, unde îi e locul! Anișoara n-avea batistă; a luat-o pe cea pe care i-o întindeam, și-a suflat nasul, apoi și-a adus aminte că nu terminase.

– Ieri, ai mei s-au vorbit să mai cumpere două vaci, ca să vindem laptele. Cine crezi c-o să aibă grijă de ele?

Întrebarea nu așteapta un răspuns. Doar aprobare, înțelegere, simpatie. Tedi nu avea de nici unele când a intrat ca o furtună. Noroc că nu stătea vreuna dintre noi în spatele ușii izbite de perete, altfel toaleta fetelor ar fi avut de-acum un afiș nou-nouț.

Când a dat cu ochii de Anișoara – amărâtă și plânsă cum era, părea că intrase la apă, deși ne depășea pe amândouă cu un cap –, Tedi și-a încrețit fruntea.

– Ce-ai fato? Ți-au murit pețitorii, au dat bir cu fugiții? Stelică e un bou, nu te poți uita în gura lui!

Anișoara s-a înseninat deodată, hâțânând cu vigoare din cap. Da, da, patrupedul din ultima bancă trebuia ignorat, uitat, șters din peisaj. Nu asta îmi bătusem gura s-o conving? Însă orice aș fi zis, auzit de la Teodora suna mai bine. Nu era bai, ca să rămân în tonalitate rurală. Cu o colegă de bancă ca a mea ar fi fost greu să mă plictisesc. Cine n-o plăcea pe Tedi?

Profa de mate; poate fiindcă ne era și dirigintă, ori nu suporta concurența. Erau în război din prima zi, al Gretei Lowitz pe față, al Teodorei unul de guerilă. Tedi își oxigena părul ca să arate ca Marilyn Monroe și se machia la greu. În zilele când aveam ore cu diriga venea fără masca de teatru kabuki – mai să n-o recunosc! Cu matricola o rezolvase cosându-și patru capse pe mânecă; o scotea și-o punea într-o clipă. Mai complicat era cu uniforma, ba mini, ba puțin deasupra genunchilor – tivul se franjurise de-atâta desfăcut și cusut. Se nimereau însă zile când aveam și română, și mate. Nasol! Trebuia să arate bine pentru BB, fără să intre în radarul Gretei, iar câteodată reușea să treacă neobservată, alteori nu. Azi, ghinion. Diriga o dibuise și o scosese cu capul din caiet, trimițând-o să se spele pe față.

A dat-o la o parte pe Anișoara de la chiuvetă – singura la curgea apa – și s-a aplecat peste ligheanul de porțelan, stropindu-se pe obraji, pe pleoape. Întâi ca pisica, apoi, cum negreala nu se lua, frecându-se zdravăn. Proastă idee: creionul dermatograf nu se dădea șters, în schimb mascara se întinsese, fardul bleu-ciel coborâse sub ochi în cearcăne vinete, obrajii își arătau tencuiala din fond de ten căzută pe jumătate.

– Arăți ca mireasa lui Frankenstein, i-am spus.

Cum n-auzise de monstrul lui Mary Shelley, a luat-o drept compliment. Anișoara i-a întins batista, tot albă, nu și imaculată. Tedi s-a uitat la colega noastră, la bucata de pânză mototolită căreia i-a dat drumul în coșul de gunoi, apoi s-a răsucit spre mine.

De obicei eram bună la prins priviri – dar pe asta am lăsat-o să se izbească de tăblia ușii pe care m-am grăbit s-o închid.

Pe dinafară.