Dintotdeauna m-a fascinat macul. Dar nu oricare, ci acela roșu-aprins, firav, sălbatic, ce crește singur, liber sub razele calde ale soarelui, demn, fără să-i pese de nimic. El nu miroase, n-are nevoie, e perfect așa. Nu are nevoie să îl adulmeci ca să-ți capteze atenția. Iți activează fiecare celulă doar prin simplitatea sa. În plină explozie de vegetație, ce umple fiecare spațiu cu nuanțe variate de verde smarald, apar treptat, iar pe alocuri chiar acaparează câmpiile, aceste flori, care în ciuda fragilității lor, sunt atât de vizibile, hipnotizându-ți privirea și detronând orice altă apariție.

Iar legătura macului cu pământul din care-și trage seva este absolut fascinantă. Îți șoptește de la distanță incantații ademenitoare, te atrage să-i admiri petalele roșii catifelate, ca niște rubine, dar în momentul în care, printr-o nefericită idee, decizi să-l smulgi pentru a te bucura mai mult de prezența lui, se sinucide ca într-o tragedie greacă, uscându-se sub privirea ta, a celui care, într-un mod atât de egoist și crud decide să îl rupă, pedepsindu-te pentru îndrăzneala ta de a-i deranja liniștea și de a-i îngrădi libertatea - un gest de hybris al călăului. Simt uneori că ne asemănăm cumva, că mă uit la mine în oglindă, deși mi-e teamă să duc comparația pană la capăt pentru că viața macului nu e una atât de lungă, iar eu iubesc viața, tinerețea, bucuria de viață, cu toate derapajele ei, chiar ambuscadele cu care uneori te îngenunchează într-un colț, te împinge în corzi, de unde pare ca nici cel mai iscusit luptător nu ar reuși să iasă, dar viața este totuși frumoasă.

Efemeritatea tulburătoare a macului îl face, cred, mai frumos, mai ademenitor, pentru că se aseamănă cu natura umană - avidă după lucrurile, trăirile, emoțiile la care ajunge greu sau pe care le pierdem ușor. Uneori din imprudență, din iresponsabilitate sau din pură naivitate pentru că tindem să credem că odată ce obținem ceva, acel ceva ne aparține și nu-l mai putem pierde, e al nostru, este bucățică din noi.

Macul nu stă în vază, nu se supune, este avid după libertate, după razele blânde ale soarelui de mai, după picăturile reci de rouă care-i mângâie frunzele. Oare nu sunt și eu la fel?