Să zic că totul a început într-o seară de martie, la o cafea. Nu, nu e corect, că n-a fost la o cafea, era ceai și era noiembrie, dar dacă încep cu martie, pare mai promițător și toată lumea știe că poveștile bune încep cu o promisiune înainte să se facă praf.

Hai s-o iau altfel. Era o fată. Nu, nu așa, pare că o să urmeze o poveste de dragoste și nu-i cazul, deși nici nu-s sigur că n-a fost. Era o prietenă. Nici asta nu merge, pentru că prietenă sună a iubită și iubită sună forțat, iar eu n-am pretenția de nimic, vreau doar să zic cine a fost.

Hai să încerc așa: aveam douăzeci și patru de ani, ea avea douăzeci și trei, și în vara aia am crezut amândoi că am descoperit ce înseamnă să ai cu cine vorbi. Stop. Asta deja sună a scrisoare de adio, nu a început. Și oricum, ea nu credea nimic, eu credeam. Nu amestec lucrurile.

Să-ncep cu o scenă. Un apartament la etajul trei pe Bulevardul Independenței unde sunt nouă oameni și eu nu cunosc pe nimeni în afară de Maria, care m-a invitat și care acum a dispărut în bucătărie cu un tip. O fată stă pe canapea și în timp ce-și dă jos geaca îmi spune "Tu ești Cătălin, nu? Am auzit despre tine că n-asculți pe nimeni". N-am ce să-i răspund, pentru că dacă neg pare că mă apăr, iar dacă voi confirma par înfumurat, așa că zâmbesc, și ea zâmbește, și asta e. Stop. Și asta sună ca un început de poveste de dragoste. Problema e că orice început cu o fată pare un început de poveste de dragoste și că eu n-am vocabular pentru altceva.

Poate ar trebui să încep cum s-a terminat. Într-o cafenea de pe Copou, la două și ceva după-amiaza, ea mi-a zis "Nu mai pot!", iar eu am răspuns "Bine". N-am întrebat-o ce nu mai poate. N-am întrebat-o pentru că știam și pentru că, dacă întrebam, era clar că insist și oricine insistă în România pierde. Cine insistă, cine plânge, cine zice te rog – ăla e slab și o să i se amintească mereu. Așa că am zis bine, am plătit cele două cafele și am plecat. Stop. Asta n-are cum să fie începutul, e finalul, și dacă încep cu finalul înseamnă că nu vreau de fapt să scriu nimic, vreau doar să știe cineva că s-a întâmplat.

Să zic așa. Există un moment într-o prietenie când amândoi vă dați seama că-l iubiți pe celălalt mai mult decât sunteți iubit de el. Nu se poate să fie echilibru. E fizic imposibil. Unul din voi iubește mai puțin, pentru că trebuie să iubească cineva mai puțin, altfel n-ar merge. Stop. Asta sună a teorie și eu nu scriu teorie, eu scriu despre o fată care purta mereu un pulover bleumarin care nu era al ei și care m-a învățat să disting cafeaua bună de cea proastă după miros.

Încă o dată. Mergeam acasă de la ea pe jos, că stăteam aproape. Era mai întotdeauna noapte când plecam, pentru că ne apuca vorba și nu se mai termina. Nu era nimic special, doar că eu învățasem ceva pe care până atunci nu-l știam: că poți să fii cu cineva patru ore și să nu-ți fie frică nicio secundă că o să se plictisească de tine. Că n-o să trebuiască să joci un rol ca să-i meriți atenția. Că poți să taci și-i în regulă. Stop. Nu, lasă-l, stai, ăsta ar putea fi un început.

Dar nu e, pentru că nu e adevărat. Îmi era frică și atunci. Toată vremea aia cât am crezut eu că nu-mi e frică de nimic, îmi era frică în permanență că într-o zi o să se prindă că nu merit atâta atenție și o să plece. Și a plecat. Și tot ce mi-a rămas e o întrebare despre care nu știu dacă e pentru ea sau pentru mine: cum arătam eu în ochii ei cât timp încă nu se prinsese? Mi-ar plăcea să știu. Cred că aia eram eu, varianta aia, și n-o mai am.

Poate de-asta nu pot să încep. Pentru că orice început e o minciună care duce undeva, și eu n-am unde să duc povestea asta. Dacă încep cu martie, ajung la noiembrie. Dacă încep cu noiembrie, ajung la cafeneaua de pe Copou. Dacă încep cu cafeneaua, mi-am scris singur finalul și nu mai e nimic de spus, doar o grămadă de dimineți în care m-am trezit și-am încercat să-mi amintesc cum arăta camera ei.

Așa că mai bine las povestea să fie o listă de începuturi și-atât. Fiecare început, un fel de-a n-o pierde încă. Ultimul început: o fată pe care am cunoscut-o în Piața Unirii și care-mi zicea, de fiecare dată când ne despărțeam seara, "Drum bun!". Nu "Salut!", nici "Ceau!" ori "Pa!", nici măcar banalul "Noapte bună!". Îmi spunea mereu "Drum bun!", ca și cum oricum mergeam undeva mai departe de ea și trebuia să-mi aducă aminte.