
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Vreau să pot ieși din capul meu și să-mi confirm
că lumea încă există dincolo de acest nivel suspendat;
țin în mâini obiecte fără importanță
le strâng ca și cum ar avea o greutate morală
ca și cum ar putea ancora realitatea
într-un loc unde nu se prăbușește
în mine se întâmplă ceva violent
nu mă văd&nu mă aud
mă simt în fiecare undă trasată de palpitații
în tranșeele unui oraș distrus
am un reflex de a nu rămâne singură
în fața necunoscutului
rostesc lucruri care ar trebuie să mă protejeze
dar știu că nu putem negocia cu întâmplarea
seara mă adun în același loc, lângă tine
nu există timp nici pentru frică nici pentru salvare
doar un spațiu gol în care tot ce am ținut în viață
va rămâne fără noi
Fiecare ușă închisă e un vecin care nu știe
că poți plânge câte-o noapte întreagă
că devii un obiect ușor de mutilat în mâna iubirii
fiecare apel deviat e un părinte care nu ți-a putut
mângâia obrazul înroșit de palme
și inima mestecată de un sistem care te dorește utilă
nu pot ține lumea altcuiva pe picioare cu prețul propriei micșorări
îți voi dicta un nou set de reguli pe care-l vom respecta împreună
îmi vei ține un discurs despre rolul femeii în intimitate
și glasul meu o să spargă orice notă autoritară
așa cum protestele au rupt granițele rigide ale patriarhatului
fără supunere și fără politețea grațioasă a femeilor
decente
fiecare ușă deschisă e un teren minat peste care
pășim încălțate cu tocuri
Patriarhatul a renunțat la discursuri rigide
și s-a infiltrat în gesturi mici, în glume,
în sfaturi date pe holuri înguste
în felul în care ți se spune să fii atentă,
dar nu ți se spune de cine să te ferești
mamele noastre au ieșit dintr-un sistem
în care tăcerea era o monedă stabilă
și ne-au crescut cu aceeași economie internă
ne-au învățat să nu consumăm prea multă mâncare
să nu cerem mai mult decât ni se oferă
să fim recunoscătoare pentru orice formă de blândețe
reclamele despre libertate sunt lipite
peste tencuiala crăpată a orașelor
ca niște plasturi colorați peste o rană necurățată
merg pe lângă ele cu sacoșe grele, cu spatele drept,
cu reflexul unei eleganțe reciclate
ca și cum aș fi învățat prea bine consecințele
nesupunerii mele în trecut
libertatea mea e un produs pe raft,
înțeleg că pot deveni oricine
cât timp am un devotament silențios
mă uit la mâinile mele și văd în ele degetele bunicii
care frământau aluatul cu o furie transformată
în strategia unei supraviețuiri genetice
propria mea prudență e doar o continuitate
și-mi doresc să urlu
mamele noastre ne privesc din poze cu buze strânse,
rezistența înseamnă să lași o urmă pe unde ai trecut.
Camelia Chițescu (n.1995) a studiat Psihologie judiciară la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, oraș în care locuiește în prezent. Coordonează cercul de poezie clujean Subtext, un proiect aflat la început de drum, dar care a reușit deja să câștige o vizibilitate considerabilă și în mediul digital, fiind apreciat și frecventat pentru serile literare și dezbaterile cu invitați speciali. De-a lungul timpului a colaborat cu diverse platforme cultural-literare și a publicat în O mie de Semne, Revista Parnas, Noise Poetry, Cârciuma Poeziei și Haimanale Literare. În 2020 a câștigat Premiul Octavian Moșescu în cadrul Festivalului Internațional de Creație Literară "Titel Constantinescu". Interesele sale se extind de la psihologia socială și teme precum feminismul sau identitatea până la design grafic și arte vizuale. Este poetă și redactor colaborator la Mezomorf și Clivaj.