Cătălin Furtună, Persoane dispărute din țara noastră, frACTalia, 2025

După publicarea câtorva dintre texte în Revista de Povestiri sau în antologiile Discuția secretă. Dacă nu o viață liniștită, atunci măcar o viață lentă și Lumea asta-i 66% Atunci și 33% acum/ Ez a világ 66% Akkor és 33% Most, Cătălin Furtună a debutat editorial anul trecut cu volumul Persoane dispărute din țara noastră. Deși editura frACTalia îl prezintă drept un volum de literatură speculativă (așa se vindea, cel puțin în unele postări pe Facebook), această etichetă nu prea dezvăluie natura textelor de față. Cartea e cu totul altceva. Iulia Militaru ar încadra-o într-o "literatură a grijii" (vezi coperta a IV-a), definită prin atenția acordată atât celor pe care îi reprezintă, cât și celor care o citesc. Înainte de această dimensiune etică/ socială, însă, mi se pare că există una mai vizibilă: o anumită grijă pentru stil(istică). Ca debutant, Cătălin Furtună mi-a amintit, în anumite privințe – mai ales prin această apetență –, de Iulian Bocai cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu. În ambele cazuri, scrisul trădează o preocupare (aproape) obsesivă pentru cuvânt, pentru ritmul frazei și pentru felul în care asocierea lor ar trebui să genereze imagini dense, proiectate – nu de puține ori – într-un registru poetic sau plastic. Nu trebuie să cauți prea mult pentru a înțelege această "amprentă" a scrisului lui Cătălin Furtună, în măsura în care prima pagină e suficientă. Iată o mostră:

"Fetița se așază pe un scăunel pliant, în fața unei ferestre mari, cu două ochiuri pătrățoase. Dacă stai suficient aproape de el, în geam se reflectă aproape tot muntele din spate și o fîșie de cer. E un loc numai bun de siestă. Tabloul reflectat în sticlă are o nuanță enigmatică, de amintire veche. Uneori muntele arată chiar așa – seara sau înainte de o furtună -, însă ei îi place să vină aici la amiază, captivată de fereastra care se deschide în miezul zilei către un tărîm nestatornic."

Nu am ales întâmplător acest pasaj, deoarece una dintre constantele volumului este felul în care autorul își construiește povestirile în jurul amintirii și al memoriei. Amintirea apare uneori ca o simplă imagine poetică ("Tabloul reflectat în sticlă are o nuanță enigmatică, de amintire veche"/ Fetița), alteori capătă o intensitate afectivă ("o umbră tot a rămas așa între noi, ca amintirea unui copil mort din vina unuia dintre părinți"/ Picioare), chiar traumatică ("în visele lor urîte, la marginea amintirilor, tătînii lor îi băteau mereu"/ Nouă cavaleri din ordinul "Popa Man" în peștera de pe Moișinoiul). În plus, memoria funcționează ca un mecanism care organizează experiența și modelează raportarea personajelor atât la propriul trecut, cât și la cei din jur. De pildă, în textul de deschidere, Fetița, povestirea e construită în jurul amintirii urechii ("Fetița s-a dat înapoi și s-a apropiat din nou, fără să-și poată dezlipi ochii de pe ciupercă. A privit-o chiar și cu coada ochiului și, cu atît i se părea că seamănă cu o ureche. Era o ureche."). În Casă cu piscină, dimpotrivă, conflictul se concentrează, cel puțin declarativ, în jurul refuzului memoriei, deoarece Corinei îi place viața, dar nu și amintirile din care e făcută, nu cele împotmolite în jurul celor mai nasoale momente ale ei. Cel mai sugestiv exemplu mi se pare povestirea Harta, unde narațiunea începe cu o meditație asupra memoriei, formulată, aș zice, în termenii unui minieseu de neuroștiințe. Personajul-narator notează, din experiența spitalului, că memoria de scurtă durată se poate transforma în memorie de lungă durată prin atenție sau prin asocierea cu o experiență emoțională, că simplul act al rememorării modifică iremediabil amintirea și că tocmai cele mai vii amintiri sunt cele mai predispuse la schimbare etc. Comparația cu "degetele unsuroase pe un polaroid care încă nu s-a developat" sintetizează această idee că memoria nu conservă fidel trecutul, ci îl rescrie de fiecare dată când încearcă să îl recupereze. De aici și una dintre mizele volumului: încercarea de a fixa în limbaj ceva ce, prin însăși natura sa, este instabil și supus deformării.

În fine, povestirile din acest volum explorează, cu rezultate inegale, voci feminine și masculine, construite atât la persoana I, cât și la persoana a III-a, alternând registrele grave cu cele umoristice. De apreciat că lui Cătălin Furtună nu i-a fost frică "să experimenteze" atât la nivelul perspectivei narative, cât și al tematicii, fără să se cantoneze într-o singură formulă. Însă tocmai această diversitate face mai vizibile diferențele de reușită. Dintre cele zece texte, cele scrise la persoana a III-a mi s-au părut mai puțin convingătoare, deși sunt, tematic, mai exotice și mai ambițioase – cum se întâmplă în Șvaițar și Nouă cavaleri din ordinul "Popa Man" în peștera de pe Moișinoiul. Impresia mea este că Furtună își valorifică mai bine resursele în povestirile construite prin intermediul naratorului subiectiv, unde elementele textuale/ narative se articulează mai firesc. Dintre textele care mi-au plăcut, aș aminti Afacerea Mutsu, care se deschide inspirat și își fixează imediat miza: "RĂMĂSESEM IAR FĂRĂ JOB, însă de data asta aveam un plan solid." Ați ghicit, planul are în centru o livadă cu meri din soiul Mutsu, un soi japonez nu foarte cunoscut la noi. Din această premisă aparent modestă se dezvoltă o povestire bine dozată despre relația dintre tată și fiică, despre diferențele și asemănările dintre ei, despre tensiunea dintre afacere și vocație, dintre dorința de a urma ceea ce îți place și presiunea ambițiilor neîmplinite etc.

Dincolo de calofilia scriiturii, volumul mi-a lăsat impresia generală a unui "depozit al tuturor lucrurilor începute și neterminate", ca să folosesc o expresie din Afacerea Mutsu. Spun asta pentru că multe dintre povestiri se încheie ex abrupto sau refuză să dezvolte până la capăt o biografie, o relație ori un conflict. Pot înțelege această preferință pentru fragment și pentru ceea ce rămâne în stare de posibilitate, în măsura în care textele nu urmăresc atât închiderea unei istorii personale sau colective, cât conservarea, iată, a unei amintiri, a unei stări. Totuși, această opțiune începe să producă de la un punct încolo un anumit efect de uniformizare. Mi-ar fi plăcut să găsesc și unele povești mai nuanțate, care să ducă până la capăt (sau mai mult decât o fac acum) potențialul unor personaje sau al unor situații epice. Pănă atunci, un salut început și neterminat pentru debutul editorial al lui Cătălin Furtună.