La început a fost o mlaștină. Priveam de pe un deal terenul plat, ca o scenă, din care răsăreau ierburi înalte. Mirosea a mâl și-a umezeală în timp ce vântul unduia vegetația deasă.

Când au apărut primii oameni, m-am retras ceva mai sus. I-am văzut cum au început să scormonească prin pământul umed. Au scos tot felul de roade gelatinoase pe care le-au mâncat crude. De pești au aflat mai târziu. Cam pe-atunci au început să observe și vietățile care se ascundeau prin iarba înaltă. S-au ridicat focuri firave, iar mirosul de carne arsă a urcat până în dreptul meu.

A stârnit ceva în mine izul acela de grăsime topită, o poftă care m-a rușinat!

Oamenii au învățat să cultive pământul. S-au luptat cu apa și-au cucerit hălci tot mai mari de teren. Micile lor victorii aveau miros de pământ reavăn și sudoare. Un iz plăcut atunci când era risipit, în zare, de vântul molcom. N-au mai ținut cont de hotare. Au tot înaintat, căutând să se înstăpânească pe tot mai mult pământ.

Satul era plin de viață, o energie nevăzută zbârnâia între hotarele sale. Ce frumos cuvânt, mi-am spus. Sat... Ca o lume întreagă, suficientă sieși!

Coșurile izbelor, din care izbucnea un fum albicios, plăcut vederii, s-au tot mărit. Acoperișurile s-au lățit, căscioarele au devenit construcții impunătoare, cu ziduri groase. Iar coșurile de fum s-au transformat în furnale. Fumul negru se ridica spre cer din tot mai multe guri rotunde, din cărămidă. Ploua cu funingine și m-am retras mai sus, mai departe de amfiteatrul care duduia sub apăsarea fabricilor abia apărute. Mirosea a scoarță de copaci carbonizată, a jăratic și arsură. Îmi era dor de izul de pământ reavăn, proaspăt umezit.

Casele de locuit au tot căpătat înălțime, și-au sumețit acoperișurile. Sticla a îmbrăcat fațadele și-n spatele lor ghiceam siluete tot mai elegante, înconjurate de aparate stranii, tot mai multe și tot mai mici, mai subțiri.

Oamenii se deplasau în viteză, în ciudate trăsuri fără cal, autopropulsate. Mirosea a metal încins, un iz de cocleală și arșiță. Pe deasupra construcțiilor zburau păsări de fier, cu aripi late și boturi ascuțite. Zumzetul lor m-a înspăimântat. Era ca și cum satul acela plin de turnuri din sticlă s-ar fi mutat în văzduh. Doar că sat nu mai suna bine, era nevoie de alt cuvânt. Oamenii cucereau totul!

Așa că am închis ochii și am visat că mlaștina stăpânea pământul din nou. Dinspre oameni auzeam bubuituri tot mai puternice, urlete, dar n-am vrut să-i privesc. Abia când s-a lăsat din nou liniștea am deschis ochii.

Orașul era tot acolo. Un oraș, o țară, nici nu știam cum să-i spun. Oricum, ceva diferit. Mai înalt. Mai amplu. Mai mare. Dar altceva mi-a atras atenția. Un prunc cu pielea gălbuie și fața rotundă, grăsuț și vesel, urcase de-a bușilea până la mine. L-am privit cu atenție și el mi-a zâmbit.

Mi-am spus singur: și durere, și speranță. Ăsta-i omul!

Apoi mi-am desfăcut aripile, ghearele mi s-au desprins din pământ și mi-am luat zborul, decis să caut un loc pustiu.