Am vizitat recent Constanța. Oraș frumos, cu un bogat evantai cultural și o diversitate arhitecturală nemaipomenită pentru contextul așezărilor din țara noastră. Nu m-a fascinat, însă, atât cât o va face Iașiul. Centru al identității naționale, oază a artelor și frumosului la limita divergențelor și disensiunilor politice ale României, iar acum un străvechi gigant mereu revoltat că va rămâne aproape întotdeauna în umbra Clujului sau a altor orașe mai deschise către Occident. Deci... nu. Mai bine aș merge la Cluj. Ce se află acolo? Bine, în afară de celebrele festivaluri de muzică electronică ce parcă transformă în fiecare an acel loc într-un bastion al tinerilor, pe care îi și văd adesea: cu niște blugi "retro", însă cu câte o pereche de cizme cu ținte, eventual cu o fustă mini în concordanță cu ultima modă dictată de idolii lor de pe scenă, în afară de masivele clădiri în stil baroc, art nouveau, rococo sau gotic (dacă este să privesc catedrala din centru)... nimic fascinant pentru mine. Dar, de fapt, ce mă fascinează cu adevărat? Asemenea lui Blaga, îmi apreciez mai curând obârșia decât orice altă minune efemeră a urbanului, adesea înțesat de grandoare, impunere a unei singure opinii vizuale și o viteză amețitoare a schimbării, uneori mai mare chiar decât cea a mașinilor care rareori oferă un privilegiu pietonilor în diminețile zilelor lucrătoare din an. Deci revenind, Clujul este prea dinamic pentru un călător "de modă veche", așa cum sunt eu. Dar Bucureștiul? Recunosc, am mai multe motive să fiu mai îngăduitor cu "cetatea lui Bucur", și nu doar pentru a compensa sentimentele opuse ale otomanilor, rușilor, austriecilor și chiar ale unor români (nu numai comuniști), care nu au apreciat, se pare, la fel de mult patrimoniul acestui loc. Totuși, încă există aspecte care mă îndeamnă să consider un asemenea oraș mai apropiat de noțiunea de ghiveci, decât de balanță echilibrată între aglomerare de locuințe, punct definitoriu în comerț, centru academic și zonă turistică în dezvoltare. Și atunci, ce mai rămâne?

M-am născut într-un an, aș putea spune, de cotitură pentru dezvoltarea țării mele în mijlocul unei așezări aflate la confluența pământului cu timpul, a visului unui voievod din neamul Mușatinilor cu realitatea strategică a vremii, iar mai apoi la granița dintre cei doi piloni ai structurii statale românești: Moldova și Țara Românească. Nu am considerat niciodată că orașul în care locuiesc a avut de la început menirea de a fi unul de provincie, însă nici nu am fost adeptul unei concurențe nedrepte cu alte locuri mai abile în a-și promova potențialul. Cartierul liniștit în care stau îmi confirmă aproape în fiecare zi această realitate, iar blocurile pe care le văd zilnic, indiferent încotro m-ar purta pașii pe străzile gălățene rămân mărturia unui trecut încă viu, care a atras cu sine aspecte folositoare, dar și mai puțin utile pentru contextul prezentului. Este drept, sunt unul dintre observatorii neavizați care caută, în primă instanță, estetica, iar mai apoi utilul, însă apreciez în mod deosebit întrepătrunderea tuturor treptelor din scara ascensiunii unui oraș, asemenea condimentelor într-un preparat de calitate. Dar dacă aș fi în postura celui care încălzește giganticul vas în care se află preparatul final? Cred cu tărie că orice gălățean, s-ar bucura de gândul meu formulat încă de mic de a crea o zonă extinsă de promenadă, mărginită de o centură verde sau măcar de un mic muzeu în aer liber al istoriei locului în mijlocul mării de beton care acaparează treptat orice urmă a naturii "urbane", și, odată cu ea, a specificului biogeografiei locale. Dincolo de aceste inițiative care, se pare, au fost deja formulate în repetate rânduri, a venit momentul ca noul "primar" literar, care nu va rămâne mult timp în administrarea acestui oraș, să-și amintească un alt vis încă plin de culoare în mintea sa... Ștergând trecutul zbuciumat și disonant (acompaniat adesea de sunetul bombardamentelor mai întâi aliate și apoi germane) din cel de-Al Doilea Război Mondial care a lăsat o amprentă tulbure în arhitectonica locală, aș ridica îndrăzneț un nou cartier după modelul vechiului Galați, reconstruind aceleași clădiri ce inspirau eleganța de odinioară, în ciuda blamării lor prin distrugere de către autoritățile comuniste. Astfel, la orizontul oricărui turist care s-ar "încumeta" să viziteze așezarea de pe malul Dunării, ar răsări aproape imediat acoperișurile vechilor case boierești, ale palatelor consulatelor, ambasadelor și marilor instituții, toate sub forma unui ansamblu situat în afara ariei cunoscute a orașului, pe una dintre marile artere de legătură cu restul zonelor din județ. Deopotrivă, un rol important l-ar avea amenajarea colosului siderurgic care nu se mai ridică nici pe departe în prezent la nivelul productivității economice din perioada sa de "glorie". Consider că un muzeu în plus dedicat celei mai mari platforme industriale din țară nu ar dăuna nicidecum orașului, ba chiar din contră, ar determina o creștere evidentă a numărului de turiști. Dacă am prezentat până acum aspecte în urma cărora fiecare persoană care intră în oraș ar beneficia considerabil, acum a venit momentul să amintesc câteva idei despre un spațiu de agrement ce ar putea fi amenajat în jurul lacului numit Cătușa, al cărui mal deține un mare potențial pentru o zonă dedicată unor evenimente publice. Recent, în cadrul unui plan întocmit cu inteligența artificială, am obținut o viziune concretă, însă încă incompletă asupra ideii de mai sus. Accesul către zona Cătușa s-ar realiza atât prin străzile și viaductul deja existente, cât și prin vechile căi ferate ale combinatului, transformate în rute turistice de la Barboși până în Galați.

Prea utopic, nu-i așa? Însă, cu sprijin și perseverență, nimic din toate acestea nu este imposibil. Ficțiunea poate deveni realitate.