Așa cum, la 1860, fondarea Pinacotecii ieșene se năștea din încercarea de a scoate tablourile din depozite sau din birourile Academiei Mihăilene și de a le aduce într-un spațiu public de educare (cum pledau Panaiteanu-Bardasare și Năstăseanu), astăzi Iașiul are nevoie de un demers simetric- lucrările expuse pe holurile Facultății de Arte sau ale Universității ,,Alexandru Ioan Cuza" reflectă pulsul prezentului, însă valorificate sufocant, suferind o izolare instituțională. Ele nu ajung să dialogheze cu grandoarea muzeală îndeajuns de persistent, transformând arta contemporană într-o realitate invizibilă pentru trecătorul obișnuit. Deși sunt găzduite traiectorii mainstream, neo-limbaje vizuale și proaspete, creația vibrantă trece printr-o falie fățișă între condiția sa puternică de agitare creativă și entitatea clasic muzeală, solemnă. Arta tânără își (auto)consumă energia într-un spațiu mai mult de tranziție, lipsit de o scenă publică extinsă deseori, care să o asume ori chiar să o promoveze, experimentalismul condimentând bulevardele ori sălile dedicate manifestărilor actuale, însă nu aduse într-un circuit care să inspire la durabilitate rutinară.

Evenimentele în Iași există, cu siguranță, iar aici pot aminti Romanian Creative Week (ArtEast Gallery, de exemplu, valoroasă prin complexitatea neoavangardistă a lui Mark Verlan și munca de curatorie a Danei Lungu, plus proiecții frapante, simpozioane de ceramică și inovații în interactivitatea tehnologică, prin povești digitale ori 3D și, desigur, artiștii Radu Abraham, Szilárd Gaspar și Nona Inescu, din echipa extinsă ce s-a ocupat de art/if/acts.Spirit, Residual, curatoriată de Andra Handaric), Romanian Mental Health Festival (dedicat sănătății mentale și polilor comunitate-individ, prin proiecții cinematografice actuale, precum Green Light sau Love Hurts, ori dialoguri între regizori sau expozițiile Struggle, respectiv Plecat) ori chiar demersurile de sculptură și artă vizuală We Are Right, din cadrul Centrului Internațional De Artă Contemporană Iași, prezentat de Lucian S. Radu, de acum doi ani; trebuie să menționez și conferințele Lumi ale Artei, proiect al Asociației Culturale AltIași, Centrul Internațional de Artă Contemporană- Baia Turcească Iași poziționându-se totalmente împotriva ultranaționalismului în artă și invazia coordonatei politice în discursul contemporan de sorginte expresiv-artistică, plus Festivalul Internațional de Neoavangardă din Iași, de prin 2008. Aceste manifestări aerisesc peisajul și promovează arta contemporană, cu ale sale fațete explozive, blocată de birocrația administrativă, iar new media art înflorește, însă, din păcate pentru potențialul fulminant al ei, ajunge redusă, prin lentilă conservatoare, la statutul unor evenimente trecătoare; tezaurul viu, înglobând teatrul, poezia, muzica, sculptura, instalații, artă video, ,,performance" conceptual trebuie susținut cât mai mult, devenind, implicit, o componentă constitutivă a identității culturale a Iașiului.

Sertarele istorice ale muzeului clasic, în general, resping evadarea din rigiditatea reducționistă, ce se remarcă prin fluiditate, emergență. Consultând ,,Iașiul Literar", am dat peste un pasaj din ianuarie 1963, Anul XIV, ce aduce la suprafață proiectul înaintat Ministerului, la 21 iulie 1859, de pictorul G. Năstăseanu, pion esențial în cristalizarea Muzeului Național Istoric al Moldovei, luând în considerare carențele anilor 1848-1849 în rețeaua instituțională a Artei, deși exista motricitate în acest sens: Scarlat Vîrnav donează Epitropiei Învățăturilor Publice din Iași 16 tablouri cumpărate în decembrie 1845, din colecția marchizului de Las Marismas (urmând să constituie o galerie propriu-zisă), mai departe aflând că acestea au fost abandonate la Galați, la vamă timp de un an și jumătate- Vîrnav le găsește și i le dăruiește Academiei, contribuind, mai departe Pinacotecii, douăzeci de ani mai târziu). Dacă Ștefan Dimitrescu înțelegea în anii ‘30 că victoria artei moldovenești depinde de sprijinirea directă a tinerilor creatori fără resurse, dar talentați, Iașiul de astăzi trebuie să își asume responsabilitatea de susținere. Orașul riscă să devină doar un exportator de talente către alte centre urbane ori un restaurator permanent al trecutului, exprimarea contemporană merită să i se ofere prilejul dialogului cu ,,hub"-urile creative ieșene, nu doar atunci când sunt finanțate și organizate proiecte de scurtă durată. În 1946, în ,,Moldova Liberă" apare următorul pasaj: ,,Erau adevărate timpuri de glorie ale teatrului ieșean când aici se lansau piese îndrăznețe și de avangardă cu ingeniozități regionale, cu noi concepții scenice". În ,,Flacăra Iașiului", am dat peste articolul ,,În preajma unei inaugurări", cu subtitlul ,,De la vechea Pinacotecă la Muzeul de Arte plastice din Iași", semnat de I. Friduș, criticând culoarea de bronz a statuii lui Gheorghe Asachi, apoi continuând cu ,,expresiile fețelor" din tablourile Palatului Culturii, de ,,o seninătate angelică, imobilă, de pictură bisericească", punctând constanta epocală a vestimentației, în dialog cu Constantin Agafiței, pictor și director la acel timp al Muzeului de Artă Plastică: ,,Între cele două războaie fondul Pinacotecii se îmbogățește cu lucrări de Vermont, Resu, Steriadi, Petrașcu, Pallady, în prezent muzeul de arte plastice ieșean dispunând și de admirabila colecție Tafrali care cuprinde mulaje după sculpturi celebre- reprezentând arta greacă, asiro-caldeeană, egipteană, română" (1956).

Aurica Ichim, în 2013, în ,,Cercetări istorice", XXXII surprinde, anticipând chiar din titlul articolului, incursiunea în ,,Constituirea Patrimoniului Pinacotecii din Iași în Domnia lui Alexandru Ioan Cuza": ,,Autorii care s-au aplecat asupra vieții artistice din Iași la începuturile modernității au vorbit despre o mișcare modestă, întreținută de pasiunea câtorva intelectuali dispuși să adune de prin țară și străinătate picturile considerate a fi potrivite pentru educația estetică a generației tinere, sau care răspundeau gusturilor personale" (318). Sarah Muscalu, într-un articol din ianuarie, 2022, în ,,Timpul", punctează visceral modalitatea în care ,,pictura nu este revitalizată prin ea însăși, ci prin referințele sale la alte medii. [...] metodele artistice actuale trebuie considerate ca alcătuind condiția post-medialității". Completez, în acest sens, cu o referință valoroasă din studiul lui Rosalind E. Krauss: "Every form of communication- visual, oral, textual- has its particular mode of breakdown or rupture" (,,The Originality of the Avant-Garde and Other Modernist Myths": 125).

Perfecționarea orașului Iași nu poate fi concepută separat de ecosistemul său cultural și artistic, fără o integrare nu efemeră, ca spectacol de sezon, ci ca puls efervescent, prin ,,mixed media arts", ansamblu interdisciplinar, colaje, ,,light-mapping", fereastră către orizontul coetern cu trecutul, însă novator, clocotitor.