Laura Imai Messina, Insula bătăilor de inimă, Humanitas Fiction, 2024

Insula bătăilor de inimă, romanul Laurei Imai Messina, publicat la Humanitas Fiction în 2024, este o meditație construită cu o liricitate care captează nu doar pelicula existenței, ci și rezonanțele și pulsul vieții. Arta scriitoricească a Laurei Imai Messina revelează și un text care evocă prospețimea culturii japoneze. Romanul debutează cu imagini candide și limpezi, aproape ireale în frumusețea ingenuă pe care o descriu: lumea japoneză este loc al fericirii și tandreții pierdute și spațiu al mișcării lente − în care tabieturile se revelează cu delicatețe.

Tempo-ul epic al Laurei Imai Messina, scriitoarea de origine italiană, stabilită la Tokyo, îmbină proza poetică europeană cu lentoarea contemplativă japoneză (mono no aware), dar stilul său pare să rămână marcant italian prin atenția maniacală la nuanțe și emoție verbală. Influențe vizibile se conturează în romanul său − citate din Cioran (Căderea în timp), Canetti, Dürrenmatt și Pinguet adaugă profunzime filozofică detaliului tipic cotidian, în timp ce descrierile senzoriale și metaforele subtile amintesc de Kawabata sau de Tanizaki. Narațiunea șoptită, cu dialoguri rare, privilegiază interioritatea și detaliile emoționale, creând o experiență de lectură aflată în vecinătatea percepțiilor imersive.

Pe insula Teshima, localizată fictiv în Japonia, Shūichi, un desenator în vîrstă de 40 de ani și Kenta, un băiețel de 8 ani, se întâlnesc într-o prietenie care pare menită să le reașeze viețile. Cei doi parcurg alături o călătorie simbolică spre a înțelege evenimentele care le întretaie trecutul și prezentul. Încă de la primele pagini ale romanului, imaginile se alătură vivide și învăluie asemeni ritmului cardiac: sunete onomatopeice pulsează prin aer, transformând insula într-o inimă vie, contractată de valuri. Câmpuri de orez vibrante, morminte ascunse și libelule purtând soarele de toamnă evocă efemerul și rotația planetară pulsând cu o forță hipnotică.

Shūichi ajunge în insula Teshima, căutând un nou început alături de enigmatica Sayaka, noua sa iubită. Acest desenator își reexaminează retrospectiv viața afectivă, încercând, parcă, nu reconcilierea cu propriul trecut, ci înțelegerea acestuia cu seninătatea descoperirii tușelor estompate. Estuar al revelațiilor și loc de întâlnire afectivă pentru cei trei prieteni, Insula Teshima devine refugiul unor ființe care își cutreieră amintirile pentru a simți consistența emoției. O solemnitate aparte transpare dintr-o descriere narativă ce expune arhiva de pe insulă. Acest depozitar are caracterul unui adevărat *locus caeruleus* ce păstrează înmagazinate bătăile de inimă ale celor plecați în lumea umbrelor. Permițând vizitatorilor să asculte și să se conecteze cu memoria colectivă, arhiva consolidează relația cu trecutul și înaintașii, căpătând în roman o consistență care se accentuează și dincolo de planul narațiunii consecutive.

Metafora depozitarului afectiv este transpusă și într-o dimensiune arhitecturală care se permanentizează și capătă consistență. Din timp în timp, cele trei ființe aflate în căutarea concreteții identitare se țes între imagini care, deopotrivă, revelează și ascund incapacitatea afectivă sau chiar teama de a iubi a lui Shūichi. Bărbatul pare a se căuta în propria aritmie, dar și în adevărurile mistificate pe care reușește să le descifreze la maturitate cu devoalări ale altor coduri decât cele ale reveriei infantile. Revenit pe insula copilăriei, desenatorul îl întâlnește pe Kenta, un băiat enigmatic, care pare a fi înțeles viața și micile taine ale mamei lui Shūichi, doamna Ōno – o învățătoare care a încercat în trecut să-și protejeze fiul fragil, ascunzându-i tristețea și durerea celor din jur.

Straturi descriptive învăluie întreaga povestire a vieții bărbatului adult, pe a cărui existență narativă se construiește romanul Laurei Imai Messina: transpar fragmente despre încredere, teamă și discreție, în vreme ce iubirea își are reprezentarea într-o fotografie ce documentează scene descriind cruzimea și dragostea pe care Ulay și Marina Abramović pare că le-au explorat cu o meticulozitate stranie și sadică. Un palimpsest întretaie povestea cu o forță cinematografică: privind fotografia celebră a cuplului de artiști Marina Abramović–Ulay, Shūichi și Sayaka devin două puncte luminoase într-o compoziție a nopții. Tânăra Sayaka va reuși să exprime gândul că iubirea se ivește ca o săgeată lansată să străpungă definitiv și, cu o cruzime bine cântărită, inima celuilalt. Într-o compoziție suprapusă peste fotografia celebră, se unesc imaginile înmormântării mamei lui Shūichi; discreția și intimitatea absolută a gesturilor par a anihila referentul amorului spasmodic și violența simbolică a actului iubirii. Gesturi cu o semnificație ciclică transpar din roman: la înmormântarea doamnei Ōno se cunosc Shūichi și Sayaka, se îndepărtează pentru moment, apoi se uită, pentru ca mai târziu să se revadă și să se reapropie fără exagerări romantice – semn că sentimentele celor doi nu au aceeași pulsație primară a iubirilor teatrale.

Ca și Banana Yoshimoto (Kitchen), Laura Imai Messina expune ideea de doliu și reconectare printr-un cotidian deopotrivă magic și realist. Cu o discreție culturală superioară, evitând simplitatea pop, stilul autoarei, deși lipsit de ornamente, este unul rafinat, revelând inserții filozofice și expuneri culturale de o stranietate aparte. Prezentul atemporal al romanului devine cadrul fixat aproape cinematografic într-un procedeu al devoalării și expunerii personajelor; prezentul acesta captează imaginea a doi iubiți planând deasupra bicicletelor roșii fără pedale, alunecând pe pante abrupte care par a simboliza riscul emoțional și expunerea.

Deși în roman este vizibilă fragmentarea epicii, trei direcții se coagulează cu o coloratură discretă: intimitatea și percepțiile despre riscuri, vulnerabilitatea emoțională provocată de iubire și prietenia cu micul Kenta, alături de care bărbatul își înțelege propria copilărie, trecutul, greutatea promisiunilor neonorate, a minciunilor și separării. Din text transpare impresia că traiul pe insulă pare o explorare, o continuă întoarcere și o rescriere afectivă operată de autoare cu instrumentul minții unui om blocat în trecut. Comparând în permanență prezentul cu incandescența amintirilor, Shūichi țese punți, parcurge trasee înnoitoare și își explorează propria viață cu senzația descoperirii unui eu necunoscut.

Relația cu Sayaka este și ea simplă, dar emblematică: cei doi iubiți coexistă, interferează din când în când, iar uneori par absenți cu totul din viața celuilalt. Intimitatea dintre cei doi ia forma plimbărilor, a timpului lent petrecut împreună, iar dialogurile lor dezvăluie dragostea care vine să se cuibărească în inimă "împreună cu frica".

Prietenia cu Kenta, băiatul ce păstrează legătura afectivă cu mama lui Shūichi, îl ghidează pe Shūichi spre adevăruri dureroase care expun ancore ale trecutului, oglindiri, promisiuni neonorate, minciuni parentale, separări și revelații ce țâșnesc și îi inundă amintirile cu o forță vivace de care Shūichi nu e conștient. Alături de Sayaka, băiatul și Shūichi formează un trio care privește marea, încercând să înțeleagă izolarea și continuitatea. Peste această imagine a decantării afective, "ștafeta" bătăilor de inimă devine simbol al înțelegerii vieții ce se dezvoltă în cicluri și etape și care trece, simbolic, de la o ființă la alta.

Explorările insulare ale personajelor, drumurile parcurse printre ulmii mirosind a floare, marea, ritualurile vizitelor la restaurante mici dezvăluie, la rându-le, straturi ale unei luni cu povești populate de spirite ce luminează existența celor trei.

Clădirea Arhivei, locul în care sunt păstrate toate bătăile inimilor și toate amintirile, este asemănată cu o "bucată de Lego uitată pe plajă" – o metaforă, din nou, revelatoare pentru percepția cititorului. În proza sa poetică, autoarea transformă Arhiva Bătăilor de Inimă – inspirată de instalația lui Christian Boltanski – într-un simbol al memoriei colective și al reconectării interumane.

Cu predilecție, Messina explorează temele memoriei, dar și pe cele ale identității care se redimensionează cultural. Arhiva bătăilor de inimă devine un simbol în alcătuirea romanului, un loc ce cataloghează pulsuri și vindecă răni. Durerea și renașterea sunt surprinse ca faze ce transformă individul, în vreme ce solitudinea capătă expresia intimității cu propria ființă.

Și copilăria inocentă își are locul în roman, iar imaginile ce o ancorează sunt cele ale instrumentarului clasic: furnicile studiate de sus și percepția lor asupra spațiului sau viteza gravitațională simbolizează curajul reconectării universale. Romanul cucerește prin simplitate profundă, invitând la ascultarea propriei inimi.