Nu mi-au plăcut niciodată muzeele. E o reținere ce vine din copilărie. Din vizitele impuse de la școală. Am crescut într-un oraș ce se lăuda cu zestrea culturală, prezentată ca un atu și un motiv pentru care toți ceilalți trebuiau să ne aplaude. Mergeai pe stradă și vedeai peste tot afișe ce promovau expoziții cu obiecte tradiționale, serbarea vreunui eveniment istoric sau cine știe ce altă obscuritate locală. Era înainte de Revoluție, ce-i drept, și nu puteai face reclamă la altceva, dar părea excesiv chiar și pentru acele vremuri.

Mă apuca durerea de cap de fiecare dată când îmi auzeam profesoarele anunțându-ne cu câteva zile înainte că trebuia să mergem la vreun muzeu. O altă problemă de-a mea este că nu știu să-mi maschez emoțiile. Aveam colegi care împărtășeau aceeași greață, dar zâmbeau printre dinți și mimau fericirea cuiva care tocmai a primit un sejur plătit la Disneyland.

Pentru mine era un chin. Nu-mi plăcea să ies afară din școală, nu-mi plăcea să mă țin de mână cu vreun coleg, de obicei mai mare decât mine care găsea motive să mă sâcâie. Și era habitatul potrivit pentru exhibarea celor mai intime frici pe care le poate avea un copil. Cea mai mare fiind evident, aceea de a fi părăsit.

Eram suficient de înalt pentru a fi lăsat mai mereu în ultimele rânduri ale coloanei de ocnași ce părăsea școala și deranja pietonii anonimi în drumul înspre vreun izvor al culturii. De cum ajungeam pe bulevard priveam iepurește în dreapta auzind uruitul monstruos al vreunui camion și galopul sacadat al autobuzelor suprasolicitate. Abia așteptam să ne depășească și să-mi pot vedea pe mai departe de bătăile inimii, tot mai greu de strunit.

Imaginația mă trăda cu ferocitate, făcându-mă să cred că toți colegii din spate au dispărut, că palmele îmi erau transpirate și că acel coleg iritant mă va lăsa în urmă. Sau că urma să trec peste asfalt proaspăt turnat, pantofii lăcuiți fiind prinși în capcană, și nimeni nu s-ar fi întors după mine. Ajungeam în curtea muzeului cu broboane de transpirație, fără să fiu în stare să-mi ridic ochii din pământ.

Urma partea plictisitoare. Pășeam pe scările monumentale, adeseori împiedicându-mă în trepte, depășeam ușile grele ce scârțâiau în spatele meu și care se închideau cu siguranța porții unei închisori. Eram prizonier, iar gardianul meu era profesoara, fascinată de ceea ce urma să se desfășoare înaintea noastră pentru cel puțin o oră.

De obicei atunci apărea cel de-al doilea tartore, o femeie între două vârste, purtând un costum în culori deprimate, ținându-și mâinile la spate sau îngemănate într-un ritual ce asigura capturarea noastră. Părul strâns la spate în coc și buzele roșii, neatinse de ruj erau alte calități pe care le revedeam destul de des. Zâmbeau larg, asemenea lupului din poveste, gata să ne înhațe, fiind digerați încet, chinuit, de-a lungul unui discurs despre foloasele furcii cu trei țepe în timpul recoltei sau despre utilizarea războiului de țesut ca mijloc de stabilire a relațiilor sociale.

Cel mai rău era că nu puteam să spargem grupul. Astăzi dacă vezi un grup adus de vreun profesor la un muzeu, sunt ca frunzele zburate de vânt. Imediat se împrăștie prin toată camera zgâindu-se la plăcuțele decolorate ce ascund detalii ce nu-i interesează și probabil le vor uita imediat ce vor ieși din clădire. Noi nu ne permiteam un astfel de lux. Am fi primit niște lovituri la palmă dacă am fi mișcat în front, chiar dacă grupul ar fi visat la această libertate. Alte timpuri, ce să-i faci.

Ghidul nostru îmbrăca două personalități în același timp. Pe de-o parte îți dădeai seama că știe ce zice și are capacitatea să redea informație suficientă pentru a-ți împuia capul. În același timp, postura serioasă, privirea rătăcită deasupra capetelor noastre și vocea monotonă împiedica angajamentul cu informațiile. Excepție făceau lingăii de care pomenisem mai devreme, ce încă mimau un interes acut pentru cele mai banale informații.

În acea zi ne-am plimbat deja prin vreo trei săli. Camerele înalte, aproape goale, în afară de exponatele din zona populară, erau în penumbră. Nu mai știu dacă exista vreun motiv artistic sau se făcea economie ca poruncă de mai sus. Țin minte că formele obiectelor erau alungite, ascuțite, țepoase, tăioase. Nu aș fi putut nici măcar să vin mai aproape de colegul pe care-l țineam de mână, mai ales că atunci era vorba de o fată. Orice băiat avea o fărâmă de orgoliu, oricât de fricos ar fi putut fi.

Și după cum spune proverbul niciun rău nu vine niciodată singur, am fost prins de o urgență pe care crezusem că am rezolvat-o la școală. Intenționat vizitasem camera specială pentru a mă asigura că totul este în siguranță. Am fost trădat cu nerușinare de trupul meu care mă anunța că nimic nu era în ordine. Și că dacă nu voi lua inițiativa, lucrurile vor lua o turnură și mai gravă.

M-am eliberat din strânsoarea caldă a colegei și m-am dus tiptil înspre profesoară. Aceasta asculta distantă prelegerea, ținându-și brațele încrucișate. M-a văzut ieșind din rând și m-a tras deoparte imediat, îndepărtându-mă de restul colegilor mei. Mă ținea strâns de antebraț încercând subliminal să anuleze orice dorință aș fi avut.

— Trebuie să merg la toaletă.

Își dădu ochii peste cap. Era în general o femeie de treabă, când toate mergeau conform planului.

— Nu puteai să o faci la școală?

— Am făcut, dar mai trebuie.

— Nu poți să te ții?

Am clătinat capul violent, strângându-mi picioarele într-o menghină.

— Fie. Du-te la capătul coridorului, cotește la stânga, mai mergi puțin și o să vezi pe dreapta o ușă pe care scrie WC. Nu te pot însoți, vreau să ascult ce zice tovarășa muzeograf.

Nu-mi puteam imagina ceva mai umilitor ca parcurgerea drumului până la baie la braț cu profesoara. Aș fi fost nimicit de glume pentru cel puțin o lună după aceea. Am fost mulțumit că eram singur și liber, cu toate că în același timp îmi displăcea ideea că eram singur.

Am lăsat grupul în spate, știind că unele capete erau îndreptate în direcția evadatului, a celui care măcar pentru câteva minute își poate curăța urechile de toată acea poveste fără sfârșit. Am găsit ușor baia și repede m-am găsit în fața unei oglinzi mici, plină de pete, spălându-mi mâinile. Îmi părea rău că urgența mea nu se putea prelungi dar nu îndrăzneam să o stârnesc pe profesoară prea mult, în așa fel încât să vină după mine.

M-am regăsit pe coridorul lung. M-am uitat de curiozitate pe pereții slab luminați. Erau decorați cu un fel de frescă naivă, cu figuri antropomorfe lungi, cu membre lunguiețe și fără figuri distincte. Păreau niște picturi rupestre sau mai degrabă copii ieftine. Erau suficiente ca să stârnească imaginația unui copil. Le adăugam pe fundalul pasiunii pentru benzile desenate cu Rahan și visul era complet.

Le-am urmat, străduindu-mă să le înțeleg rostul, dar și să le ofer eu însumi un sens. A trecut mult timp, n-aș putea spune la ce mă gândeam pe atunci. Cert este că în tăcere înaintam pe coridoare, cotind când la stânga, când la dreapta. M-am oprit doar atunci când am întâlnit niște scări tenebroase ce urcau. Am înghețat. Eram singur.

Nu puteam striga, nu puteam alerga, niciun gest care să aibă repercursiuni asupra vieții mele sociale. Călcam grăbit, apăsat, pe podelele din piatră ce răsunau asemenea unui mausoleu. Aveam urechile ciulite însă nu auzeam nici măcar șoapta grupului care părea înghițit de acest labirint. Nici măcar nu mai treceam prin săli cu exponate, mă aflam într-o zonă de serviciu, restricționată publicului larg. Atâta vreme cât nu era rătăcit.

Timpul este irelevant în povestire. Au trecut milenii, împleticite printre pașii mei tot mai nesiguri. Mi-era teamă să mă uit la ceasul de la mână care să-mi confirme că orele s-au terminat la școală și toți au plecat acasă. Vremea era cenușie așa că putea să fie la fel de bine ora doisprezece sau ora șase seara. Doar eu mă mișcam în vreme ce elementele din jurul meu au înghețat.

Teribilă e panica rătăcitului, a celui care e prea mărunt ca să cuprindă toate aspectele unei situații. Pentru că pe măsură ce nu găsești ieșirea, te adâncești în acel puț al disperării. Panica te cuprinde, micile obstacole cresc până la staturi ce-l rușinează chiar și pe Goliat. Și lumea se întunecă în jurul tău, rămânând un singur filon de lumină, și aceea batjocoritoare, râzând de naufragiul tău.

Totuși, în acea clipă am văzut o altă lumină. A început cu un zgomot. O lovitură. Urechile îmi erau de elefant captând cea mai mică rezonanță. Am sărit în picioare și am ascultat. Zgomotul nu se oprea. Ca un semnal care mă chema în direcția sa. Și nu am ezitat, cu toate că nu știam unde urma să ajung.

M-am împleticit orbește de-a lungul coridoarelor trăgând de ața invizibilă a acestui cântec. Am plutit pe valuri înalte, neștiind dacă am urcat sau am coborât, dacă am dat peste vreun alt adult sau am rătăcit singur până când am ajuns la sursa gălăgiei. Am dat de acea lumină. Venea dintr-o ușă întredeschisă.

Pentru o clipă mi-a revenit teama. Nu știam ce voi găsi acolo, odată ce voi intra. Ceva îmi spunea că nu era nimic periculos. Îmi era adresată numai mie, știa de soarta mea îngrozitoare și era colacul de salvare pe care l-am acceptat fără să gândesc de două ori. Din întuneric am pășit înspre lumină.

Ușa a scârțâit pe măsură ce o deschideam. Am fost inundat de raze alburii, calde, ce mi-au atacat ochii. I-am închis pentru o clipă, rămânând blocat în cadrul ușii. Am reușit să mă ajustez și mi-am dat seama unde am nimerit. Era un atelier de sculptură. O cameră murdară, dezordonată, dar atrăgătoare într-un fel pe care nu-l puteam explica.

De-a lungul ei se găseau bucăți mai mari sau mai mici din lemn în diferite stări de cioplire. Lângă un perete erau răsturnate trei trunchiuri ce păstrau ceva din frăgezimea și sălbăticia pădurii. Mai departe vedeam proiecte încremenite în gândire, trupuri goale, suflet dezvelit, dar nu pe deplin. Iar către ferestrele largi ce dădeau înspre curte, mai multe lucrări complete. Nu le-am înțeles, aveau o mireasmă barbară în lemnul lor fără să știu dacă era graiul lor sau sânge donat de artist.

Am tresărit. Nu-mi dădusem seama că o pereche de ochi mă privea. Ochi căprui, incandescenți, ce au văzut alte lumi și știau mistere străbune. Chipul bărbatului părea să aibă ceva din asprimea lemnului, ridurile putând să fie simple mângâieri ale daltei. Părul cenușiu era vâlvoi, iar barba dezordonată. Purta un tricou alb, transpirat și blugi. Stătea în picioare cu dalta și ciocanul privindu-mă. Amuțisem.

Mi-a făcut semn cu capul să mă așez pe un butuc ce încă nu avea formă. Am văzut pe marginile sale lovituri însetate ale toporului ce căuta să-i găsească sufletul. Era un proiect abandonat, cel puțin pentru un răstimp. M-am așezat pe el cu simțământul că stăteam pe ceva viu, ce respira, și inspira ceva din sufletul celui pe care îl găzduia.

Nu a spus nimic. Nici nu m-a băgat în seamă. M-a lăsat doar să-l privesc cum muncea. Era ocupat și stângaci în ceea ce privește metodele de liniștire a unui copil. Dar mă simțeam în siguranță lângă acest Maestru. Am spus că nu-mi plăceau muzeele, dar știam unele lucruri despre marii artiști. Și știam că omul acela chiar dacă nu era Brâncuși, avea aceeași flacără ce-l mistuia.

Timpul a devenit un amănunt irelevant. Mă aflam în mijlocul Creației, înainte ca scurgerea clipelor să capete sens. Aici nu era vorba de ceva obișnuit, de un om ce se chinuia să smulgă o operă de artă dintr-o bucată inertă de lemn. Era ceva mai mult. O extragere a unei realități mai înalte și îmblânzirea sub forma unei bucăți de materie. La început clipeam de fiecare dată când dalta făcea contact cu lemnul. Dar m-am obișnuit repede și am intrat în ritm. Luam și eu parte la acel ritual, chiar dacă nu interveneam direct.

Lucra la un fel de sferă, nu era perfect rotundă, dar nici nu era în intenție să-i ofere astfel de calități. Stăteam prea departe pentru a putea descifra runele pe care le înfingea în trupul copacului și sunt convins că nu mi-aș fi dat seama. Era un limbaj prea vechi pentru oamenii simpli să-l priceapă. O muncă migăloasă, dichisind continentele și talazurile oceanelor.

Am tresărit a doua oară. Vraja a fost ruptă de țârâitul unui telefon. Părea anacronic un astfel de dispozitiv, dar nici măcar maestrul nu se putea dispensa de aceste mecanisme moderne. Dalta și ciocanul au fost așezate pe scaun și el s-a îndreptat spre telefonul prins de perete. Vorbea scurt, repezit și gros, așa cum îmi imaginam.

— Prunc? Da, aicea-i. Veniți când vreți.

A pus receptorul în furcă și s-a întors la muncă. Nu mi-a spus nimic, era suficient ce am auzit. Au trecut zece minute până când în atelier au tăbărât profesoara însoțită de tovarășa muzeograf. Deși surescitate, s-au oprit dându-și seama că de acum călcau pe pământ sfânt. S-au făcut mici, scuzând intruziunea. M-au chemat, plecând cu pași mărunți.

Doar pentru o clipă Maestrul s-a întors spre mine cu coada ochiului. Niciun mușchi nu i s-a contractat pe chipul său îmbătrânit. De parcă nici nu mă cunoștea. Credeam că mă uita cu fiecare pas pe care-l făceam înspre ieșire. Probabil așa a fost. Întors în întuneric nu mai eram speriat, chipul luminând a amintire.

După ce ne-am întors, școala a vuit datorită aventurii mele. Toți voiau să audă ce am pățit. Le-am povestit, dar pe atunci nu aveam atâtea cuvinte ca să exprim ce am simțit. V-am povestit cu patosul unui adult ce nu a uitat nicio clipă din experiența prin care am trecut. E imposibil. E unică în viață.

Acum poate vă așteptați să vă spun că m-am înscris la un curs de sculptură, că m-am întors și am devenit ucenicul acelui artist și că lucrările mele sunt răsfirate prin muzee din țară și străinătate. Vă dezamăgesc, probabil. Sunt un ins banal până la urmă. Am prins drag de artă, ce-i drept, am mai citit, dar niciodată exagerat.

Mi-am găsit un loc de muncă obișnuit, plătit acceptabil, m-am căsătorit și mi-am trăit viața fără vreo altă experiență ieșită din comun. Să fie oare o risipă? Să fi fost acela momentul în care Cosmosul mi-a vorbit, m-a invitat pe o cărare nouă, iar eu am refuzat din cauza mediocrității sau fricii? Nu știu să vă spun lucruri din acestea.

Maestrul a mai trăit până când am intrat la liceu. Când am fost suficient de matur să-l înțeleg mai trăia doar prin lucrările sale, apreciate la nivel local. Chiar dacă nu-mi plac muzeele, mai le trec pragul pentru a privi opera sa. Și probabil ca o ironie a sorții, de dragul fiicei mele.

Dacă eu nu sunt un om talentat, în ea se ascunde aceeași flacără. Mi-am dat seama și am încercat să o ajut pe măsura cunoștințelor mele. Astfel, în unele după-amiezi trebuie să stau în parcul din fața muzeului așteptând ca ea să termine orele de practică. Ei nu îi este frică să ia în mână dalta și ciocanul. Sunt o extensie naturală și chei înspre lumile pe care ea le visează. O să vină și ziua când am să îndrăgesc muzeele, știind că pe holurile unora vor fi lucrările ei. Lumini ce vor încălzi inimile altor oameni rătăciți și speriați.