Orașul din mintea mea nu respectă limite administrative și nici logica urbanismului. Străzile lui se reconfigurează odată cu memoria, iar distanțele se măsoară mai degrabă în ani decât în kilometri.

Orașul din mintea mea este micul orașul de provincie. Cel în care mi-am petrecut copilăria.

Nici nu are prea mare importanță cum se numește, probabil singurul aspect notabil ar fi că este aproape de mare.

Orașul meu s-a dezvoltat odată cu industrializarea forțată a României din perioada comunistă. Cartiere întregi au fost construite special pentru tinerii "oameni a-i muncii", aduși din diverse părți ale Românei, pe baza "repartiției", impusă prin legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, mai precis, de articolul 148, litera i), care stipula că elevii și studenții erau obligați "să se prezinte și să muncească, după absolvire, la locul de muncă în care au fost repartizați". Orașul deservea două combinate: unul chimic și altul de rafinare a petrolului. Cartierele erau tip dormitor, populate de persoane tinere, de vârste apropiate, care au născut copii aproape simultan, respectând politica pro-natalistă a vremurilor lor. Acest oraș mirosea uneori a hidrogen sulfurat (miros de ouă clocite), sau a mercaptani (miros de usturoi). Era un șantier continuu. Avea un dispensar și o stradă mare care îl traversa de la un capăt la celălalt. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea, noi, copiii, "sufeream" de o libertate aproape inimaginabilă, în lateralul blocurilor noastre se întindea un lan de porumb, la capătul căruia se putea zării ceea știam că ar fi o centrală de stocare și distribuție a curentului electric (nu sunt sigură), care la un moment dat a luat foc și unde locuia un băiat grăsuț, cu o pată maronie păroasă pe tâmpla stângă.

Orașul real se ramifică și într-un altul, aproape imobil, construit din mirosuri, sunete, lumini și întâlniri.

Proiect care s-a numit Roșu postindustrial, prezentat în 2012, la Atelier 030202 din București, în cadrul unei expoziții personale curatoriate de Olivia Nițiș, a fost unul prin care an "revizitat" orașul copilăriei, împreună cu oamenii care îl populau, fie ei cunoscuți, prieteni din copilărie, locuitori diverși, copii, adulți. Le ceream să se așeze pe un scaun roșu, pentru a-i fotografia. Proiectul a inclus și un performance fotografiat, în care culoarea roșie începea să mă "autoconsume".

La acea vreme, observam că "tranziția a fost o certitudine, un moment profitabil, în care puteai să ai zilnic ceva nou, pentru că noul parcă se năștea peste noapte. Nu este prea clar, însă, de unde am pornit și dacă sau când s-a terminat [...] Orașul de provincie și cartierul sunt în centrul discursului. Senzații, gusturi, mirosuri se regăseasc în imagini împreună cu personajele cam de aceeași vârstă. Oameni, aproape maturi, încă mai populează același spațiu, care, odată despuiat de amintiri, este dezolant. Roșu postindustrial este un proiect despre noua generație a României, care, din inerție, continuă să trăiască în blocuri și cartiere cenușii, despre întâlniri întâmplătoare cu prieteni din copilărie și amintirile aduse la suprafață cu aceste ocazii, despre adevăruri generale și despre mitologii personale".

Era o încercare de a înțelege generația din care fac parte prin intermediul orașului în care am crescut. Nu era un proiect despre arhitectură și nici despre nostalgie. Era, mai degrabă, un exercițiu de memorie, construit din întâlniri cu oameni de aceeași vârstă, maturi, copii, fotografiați în fața blocurilor și a spațiilor cotidiene pe care le împărțiserăm.

Scaunul roșu, prezent în fiecare fotografie, devenea un reper discret într-un peisaj aparent neschimbat. Mutat dintr-un loc în altul, transforma intrările de bloc, curțile interioare și spațiile dintre clădiri în decoruri pentru portrete ale unei generații. Nu era un obiect simbolic în sens monumental, ci un pretext pentru a opri timpul. O invitație de a sta, chiar și pentru câteva minute, într-un loc pe lângă care trecem de obicei fără să-l observăm. Personajele nu reprezentau tipologii sociale și nici studii antropologice. Erau mărci ale unor întâlniri aproape întâmplătoare. Prieteni, cunoscuți sau necunoscuți, crescuți în aceleași cartiere de provincie, purtând, cel mai probabil inconștient, aceeași geografie afectivă.

În textul care însoțea expoziția spuneam că prefer metafora în locul verdictului și că încerc să caut profilul identitar al celor care s-au născut aproximativ în același timp și în același loc. Vorbeam despre amintiri fragmentare, despre cartierul de provincie, despre blocurile cenușii și despre întâlnirile întâmplătoare care readuc la suprafață o memorie comună. Roșu postindustrial era, înainte de toate, un proiect despre noua generație a României, care continua, aproape din inerție, să locuiască aceleași spații construite de o lume pe care nu o trăise cu adevărat.

Olivia Nițiș observa atunci că generația formată în anii '90 ocupa o poziție paradoxală: nu aparținea trecutului industrial, dar nici prezentului consumist în întregime. Era generația tranziției, prinsă într-un "între", obligată să înțeleagă un trecut cunoscut doar prin poveștile părinților și prin spațiile pe care continua să le locuiască. Blocurile, cartierele și infrastructura cotidiană deveneau astfel mai mult decât un fundal; ele păstrau urmele unei istorii care continua să modeleze prezentul. Acel prezent, așa cum arăta el acum paisprezece ani.

Între timp, multe dintre locurile fotografiate s-au schimbat. Fațadele poate au fost renovate, unele spații sigur au dispărut, altele au fost poate cosmetizate, iar oamenii din imagini au îmbătrânit odată cu mine. Nu mi-am mai vizitat orașul copilăriei, cartierul în care am crescut. Părinții mei s-au mutat într-un oraș mai mare, viața și-a urmat cursul firesc.

Totuși, privind fotografiile astăzi, am impresia că proiectul nu vorbea atât despre orașul de atunci, cât despre orașul pe care urma să-l port cu mine, orașul meu, așa cum arată în mintea mea. Acel oraș care nu poate fi demolat, regenerat urbanistic, pentru că există într-un alt fel de arhitectură, într-o arhitectură emoțională, arhitectura văzută ca experiență afectivă.

Roșu postindustrial nu putea fi făcut decât în 2012, orașul păstra o continuitate materială cu anii '90, surprinde ultimul moment în care orașul postindustrial mai putea fi fotografiat. La câțiva ani acel oraș devine altul, se dedublează, nu îmi mai aparține, generația mea nu mai este atât de tânără, viața curge peste toți și peste toate. Orașului meu i se adaugă kilometrii pătrați, care nu mai au pentru mine nicio memorie, ca și când nu ar fi existat niciodată.

Pe orașul cel nou, care a înghițit mica mea localitate de provincie, nu l-am vizitat niciodată, nu mai este al meu, nu îmi mai aparține. Orașul meu, de fapt, nu mai există, este o margine a unei lumi noi, despre care nu am amintiri.