Angelica Valerica Ionce, Suicidul în literatura română, Mega, 2026

Prezența Angelicăi Valerica Ionce în câmpul literar românesc este una discretă sau izolată. Până la apariția volumului Suicidul în literatura română, numele autoarei îmi era complet necunoscut; de altfel, nici acum nu pot spune că știu prea multe despre ea, în măsura în care activitatea critică și datele biografice par să lipsească cu desăvârșire (o scurtă notă biografică, pe una dintre clapetele cărții, nu ar fi deranjat pe nimeni). Ce se poate spune cert este că volumul e la bază o teză de doctorat coordonată de Gheorghe Glodeanu (autorul prefeței) și că, potrivit protocolului, o parte dintre capitole au fost publicate anterior în câteva reviste academice (vezi notele de subsol).

Impulsionat într-o primă fază de titlu, am citit cartea de față cu interes, întrucât anunță o temă perenă și își propune să aducă în prim-plan una dintre marile întrebări ale existenței – dacă viața merită sau nu să fie trăită. Fără a fi o tratare exhaustivă a subiectului, exegeta începe - oarecum didactic - cu un capitol teoretic, în care încearcă să contureze o viziune asupra sinuciderii din câteva perspective principale: filozofică (cu trimiteri la textele lui Hegesias din Cyrene, Seneca, David Hume, Montesquieu, Voltaire, Diderot, Friedrich Nietzsche, Sartre, Camus, Cioran etc.), teologică, psihologică (Émile Durkheim, Freud, Doina Cosman, Constantin Enăchescu). Dintre acestea, perspectiva teologică rămâne cea mai subțire, atât prin aparatul critic invocat (episcopul de Marsilia Nicolas Coeffeteau, cardinalul Richelieu, episcopul Jean-Pierre Camus, fostul mitropolit al Ardealului Nicolae Mladin), cât și prin analiza propriu-zisă:

"Perspectiva teologică asupra actului sinuciderii ilustrează respectul atribuit sacralității vieții, credința în voia divină și acceptarea suferinței umane. Tradițiile religioase, fiecare în parte, aduc înțelesuri și interpretări proprii, însă subliniază toate inerenta valoare a vieții umane și necesitatea sprijinirii celuilalt aflat în disperare și suferință."

După prezentarea factorilor complementari în sinucidere (nebunia, disperarea, ereditatea, imitația), urmează Capitolul 2, în care accentul cade pe evoluția conceptului din Antichitate până în Epoca Modernă, insistând asupra principalelor momente și forme pe care acesta le-a cunoscut de-a lungul timpului. Pornind de la cunoscuta tipologie formulată de Durkheim, autoarea identifică trei forme ale sinuciderii, care vor constitui cadrul conceptual și operațional al lucrării: sinuciderea din egoism (determinată de incapacitatea individului de a-și găsi locul în comunitate), sinuciderea din altruism (asociată ideii de demnitate ori purificare) și sinuciderea din anomie (provocată – sub o formă sau alta - de societate).

Capitolul Perspectiva literară a sinuciderii este baza lucrării, unde Angelica Ionce vorbește atât despre scriitori, cât și despre personaje. Mai întâi, aduce în discuție o serie de cazuri "celebre" din istoria literaturii, precum Jack London, Virginia Woolf, Ernest Hemingway și Sylvia Plath. Atenția se deplasează apoi spre câteva personaje emblematice din literatura universală: tânărul Werther, Madame Bovary și Anna Karenina. De o perspectivă interesantă beneficiază Romeo și Julieta, în măsura în care – spune autoarea – motivul pentru care Shakespeare "a ales tema sinuciderii în operele sale este, mai degrabă, acela al dezvăluirii lipsei de sens al acestui act." Ca un minus al acestei părți este lipsa unei concluzii pertinente, clare; autoarea se rezumă la câteva impresii generale, să nu zic școlărești:

"Așadar, în literatura universală, raționamentele pe care scriitorii le-au urmat în alegerea temei sinuciderii sunt diverse, sub influența atât a epocii, cât și a personalității și a convingerilor lor."

După acest preambul, totuși, necesar, urmează incursiunea tematică cea mai densă: sinuciderea scriitorului român în epoca dinaintea Primului Război Mondial, în perioada interbelică și postbelică. În cazurile supuse analizei, mi se pare important de menționat că Angelica Ionce chestionează nu doar motivele contextuale, cât și pe cele textuale (de la caz la caz: volume de scrisori, de poezie, de proză etc.). Altfel spus, autoarea e într-o continuă căutare de indici (con)textuali care au anunțat sau poate au justificat gestul final al autorilor. De pildă, pentru a putea încadra sinuciderea Veronicăi Micle într-o tipologie, autoarea a recurs la diverse surse: documentele/ mărturiile vremii (Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu), scrisorile dintre îndrăgostiți (Veronica Micle – Mihai Eminescu), scrisorile cunoștințelor, interpretările simbolurilor ce încifrează diverse poezii ale autoarei (de pildă, Moarte, fugi..., Lac-oglindă). Asta pentru a ajunge la următoarea concluzie:

"O încadrare a gestului final al Veronicăi Micle într-o tipologie a sinuciderii pare a veni firesc, sinucidere melancolică, din iubire, însă e o iubire obsesivă, ce presupune dintru bun început egoismul, chiar dacă gestul a fost săvârșit după moartea lui Eminescu. Cu atât mai mult, gestul Veronicăi este unul egoist, ca urmare a pierderii scopului vieții."

Pe scurt, exegeta își construiește analiza în jurul a doisprezece autori români care au recurs la sinucidere: Veronica Micle (otrăvire cu arsenic), Alexandru Odobescu (supradoză de laudanum), Ilarie Chendi (aruncare în gol de la etajul unui spital), Dimitrie Anghel și Urmuz (împușcare), Ilarie Voronca (inhalare de gaz), Paul Celan și Gherasim Luca (aruncare în Sena), Anișoara Odeanu (supradoză de bromural), Florin Mugur (o presupusă sinucidere cu somnifere), Ion Stratan (autoînjunghiere) și Radu Mareș, inclus într-o categorie aparte, aceea a sinuciderii intenționate, declarate în Manualul de sinucidere, dar niciodată duse la capăt.

Pornind de la diversitatea motivelor invocate — precaritatea materială, iubirile imposibile, deziluzia față de creație, alienarea socială sau singurătatea —, Angelica Ionce încearcă să identifice, în fiecare caz, un factor dominant și să propună o clasificare inspirată din tipologia lui Durkheim, de care am amintit deja. Astfel, majoritatea autorilor sunt încadrați în categoria sinuciderii egoiste (Veronica Micle, Alexandru Odobescu, Dimitrie Anghel, Urmuz, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Florin Mugur și Ion Stratan), în timp ce Ilarie Chendi, Paul Celan și Anișoara Odeanu sunt asociați sinuciderii anomice.

În ceea ce privește condiția personajului sinucigaș, autoarea analizează șaptesprezece cazuri, aplicând aceeași grilă interpretativă. Personajele sunt grupate în mai multe categorii tematice: 1. drama intelectualului introvertit (Silivestru Capitanovici din Cartea nunții, Ion Pomponescu din Bietul Ioanide, Pavel Anicet din Întoarcerea din rai, Gelu Ruscanu din Jocul ielelor și Andrei Pietraru din Suflete tari); 2. în căutarea identității (Radu Comșa din Întunecare și Iona din textul omonim); 3. dragostea ucide (Ana din Ion, Liana Rozmarin din Jar, Olguța din La Medeleni și Irina din O moarte care nu dovedește nimic); 4. pasiune și dramă (Fred Vasilescu și Ladima din Patul lui Procust); 5. victime ale societății (nenea Anghelache din Inspecțiune, Ițic Ștrul din Ițic Ștrul, dezertor... și doctorul Walter din Drumul ascuns); precum și cazul singular al lui Turnavitu din Ismaïl și Turnavitu, tratat ca 6. o sinucidere bizară.

În fine, aș reține o observație din prefața semnată de Gheorghe Glodeanu, cu care sunt în mare măsură de acord: "Pornind de la o bibliografie bogată, autoarea realizează un excurs convingător și bine structurat. Din păcate, ea nu reușește întotdeauna să se detașeze suficient de marile modele asumate". Cu alte cuvinte, din prudența de a nu contrazice "autoritățile" invocate, Angelica Ionce preferă adesea să compună un colaj de citate, în loc să propună interpretări proprii sau exerciții de close reading, care, în numeroase pasaje, s-ar fi impus. La care se adaugă și unele formulări discutabile — precum "criticul literar Gheorghe Glodeanu surprinde într-un mod cu totul inedit..." sau "să-și acompanieze complimentele poetice cu câte o rugăminte foarte prozaică" — impresia dominantă este că autoarei îi lipsește tocmai spiritul critic indispensabil unui asemenea demers. De aceea, volumul riscă să lase impresia unei cercetări solide din punct de vedere documentar, dar insuficient asumate din punct de vedere interpretativ. Și este cu atât mai păcat cu cât cartea se sprijină pe o bibliografie (destul de) amplă și pe un efort consistent de documentare. Trebuia doar mai mult curaj... critic.