Giorgio Linguaglossa ridică o întrebare decisivă cu privire la conceptul de artă: «Cum și unde să orientăm căutarea noului limbaj poetic?». După sfârșitul epocii moderne și al oricărei ontologii estetice moderniste, decretat de Zygmunt Bauman și de noua sociologie contemporană, fiecare meta-filosof postmodernist – precum Jencks în arhitectură, Danto în artă sau Fukuyama în istorie – este tentat să pronunțe sentința definitivă de condamnare la moarte a obiectului propriei sale filosofii, fără a lua în considerare, la nivel teoretic, lecția conținută în La condition postmoderne și în frumosul și puțin cunoscutul Le postmoderne expliqué aux enfants de Jean-François Lyotard: nucleul postmodernismului constă în admiterea căderii oricăror «metarécits», adică în delegitimarea metanarațiunilor modernității și a concepției de «univers(o)alitate». Hipermodernismul, conștient de distincția lyotardiană dintre moartea discursului și moartea meta-discursului, resuscitează arta și îngroapă everything goes-ul lui Danto: împotriva postmodernismului se ridică hipermodernismul lui Virilio, Baudrillard și Lipovetsky; împotriva postmodernului se ridică hipermodernul lui Bauman (societatea lichidă) și Beck (societatea riscului) [postmodernitatea a menținut întotdeauna o anumită vaguitate confuză între teorie (postmodernism) și spațiu istoric (postmodern)]. Hipermodernismul, asemenea oricărei neo-avangarde mileniale (exemplu italian: neoN-avangardismul meu), abandonează – ca etapă deja consolidată – dezbaterea asupra anti-«univers(o)alismului» și se înscrie într-o continuitate antagonică față de modernism, spre deosebire de postmodernism, lansându-și rachetele Katjușa în direcția delegitimării oricărei forme de «canon» și «Tradiție», sclav al propriei sale vene neo-avangardiste. Totuși, hipermodernismul este o mișcare a krisis-ului. Încheiată krisis, fiecare avangardă/neo-avangardă, auto-criticându-se, se sinucide artistic și, în cele din urmă, intră în scenă tardomodernismul. Ce este tardomodernismul? În primul rând, este simultan teorie și spațiu istoric: depășește la stânga postmodernismul și hipermodernismul declarând sfârșitul definitiv al ontologiei și ruptura totală de modernism, natural sau caricatural; depășește la dreapta postmodernitatea și hipermodernitatea, oficializând trecerea de la epoca modernă la epoca tardomodernă (ca repetiție istorică a trecerii dintre epoca antică și cea tardo-antichă).

Artistul tardomodernist

Afirmația lui Giorgio Linguaglossa este falsă: «Răspunsul pe care îl putem da în acest moment este că astăzi, în 2025, nu se poate întreprinde nicio hermeneutică a artei în urma Sfârșitului lui poiesis, a ceea ce odinioară se numea "artă" în timpul istoriei progresive; astăzi, în timpul istoricității (adică al istoriei neprogresive), sfârșitul "artei" atrage cu sine și sfârșitul criticii de artă. Și aici discursul se închide». Giorgio recade în postmodernismul lui Jameson și Danto, formalizând involuntar o utopie a distopiei, o kitchen dystopian utopia. Arta nu a murit: a murit orice meta-narațiune universală despre artă, adică orice hermeneutică (critică) literară întemeiată pe auto-declarația de a fi o interpretare obiectivă a artei. Artistul, reunit în bunduri, kolektivne, adunări aeriforme, nomade și reziliente, metabolizând eroarea istoriografiei filosofice moderne privind distincția aristotelică dintre ποίησις și πρᾶξις, respinge însăși noțiunea de «poezie» sau anti-«poezie» ca creație fantastică a unui obiect-limbaj și, în numele unei concepții pragmatice asupra obiectului-limbaj, relansează interpretarea autentică a artistului împotriva oricărei interpretări subiective a criticului literar. Critica nu a murit: a devenit o interpretare slabă, supusă meta-criticii argumentative (Habermas) a artistului. Artistul devine agens (poezie angajată), din faber, organizează obiectul-limbaj potrivit scopurilor sale, înlocuiește hermeneutica cu praxeologia, își însușește a face artă (discurs), a spune artă (meta-discurs) și a contra-spune artă (mega-meta-discurs), dobândind rolul de artist, critic și meta-critic (contra-recenzii termonucleare), împotriva oricărei tentative de veramusement kitchen a artei și împotriva oricărei ontologii a modernismului liric/elegiac. De la alunecare, la transformare, în cele din urmă la opoziție deschisă (riots). Kitchen poetry, blocată la Danto și încăpățânată în tentativa de refondare ontologică a unui veramusement al ποίησις ieșit din nucleul artei, rămâne în faza de alunecare dintre modernism și postmodernism, nereușind încă să intre în tardomodern. Tardomodernismul este o praxis distopică ce anihilează orice formă de ontologie și fenomenologie a artei, înlocuind ontologia estetică și fenomenologia estetică cu o socio/etno/antropologie (anestezică) estetică, KNSEAE, întemeiată pe «inter-acțiunea» socială (dezavuarea degradării triadei emițător/mesaj/destinatar). Poezia riot tardomodernistă nu «[...] ia un fragment (în claritate) și îl aruncă pe peretele alb al pânzei neantului [...]»: organizează un fragment (în clearity) și – ca un berbec – îl izbește de zidurile albe ale pânzei Statului Pontifical. Papa-re mondadorian, you’re under attack!

Rezonanță haotică sau rezonanță magnetică? Tardomodernismul este atopic

Kolektivne NSEA, reunit în Prezidium, analizează și interpretează conceptul de rezonanță distopică, utilizat de curentele kitchen, riot și fragmentiste ale opoziției față de Statul Pontifical liric/elegiac. De ce o rezonanță distopică trebuie să implice neapărat o rezonanță haotică (Morin și Maturana), fără a aborda Rehabilitierung a pragmatismului contemporan (Rorty și Putnam), și să nu se traducă într-o rezonanță magnetică? Să precizăm: devine necesar, în literatură, printr-o serie atentă de definiții și re-definiții, să nu confundăm rezonanța distopică (efect) cu rezonanța haotică (strategie). Rezonanța distopică este efectul unui sens distopic pe care o strategie de rezonanță îl produce asupra cititorului. Rezonanța haotică, cu troienii săi, cu alternanța voluntară dintre emetic și ermetic, sibilinic și acufenic, riscă să activeze, în cititorul (fake), o senzație de dezorientare (rezonanță distop-utopică). Rezonanța magnetică, catalizând atenția cititorului (fake) printr-o serie de acte praxeologice – de dédoublement, de carnavalizare, de остранение, de antifrasticitate ironică – creează un câmp de «inter-acțiune socială» apt să construiască o relație între artist și cititor (fake), λόγος orientat către narațiune, cu maximă claritate și observație indirectă (participativă), asupra adevărului situației sociale actuale, intrinsec distopică. Realitatea este distopică: devine necesar să introducem o praxie neutră (ποίησις, în tardomodern, s-a făcut πρᾶξις) – ca Gedankenexperiment – capabilă, printr-o strategie de rezonanță magnetică, să maltrateze și să terorizeze cititorul (fake), pentru a influența urmărirea unui viitor a-distopic. Utilizarea unei strategii de rezonanță, haotică sau magnetică, creează un λόγος al dezorientării sau al terorismului între artist și cititor (fake): cade fundamentul teoretic neo-ontologic al refuzului triadei emițător-mesaj-destinatar. Orice efect/strategie de rezonanță necesită un emițător (artistul), un destinatar (cititorul fake) și un mesaj (dezorientare sau terorism). Tardomodernismul rezolvă antinomia teoretică a oricărei noi ontologii estetice redefinind triada emițător-mesaj-destinatar în dublu sens (contribuția «neon»-avangardistă la concretizarea unei originale anti-«forme-poezie»), utilizând o strategie de rezonanță magnetică teroristă și respingând orice formă de «poezie» și de «poezie» distopică, înlocuind-o cu «experimente» praxeologice atopice. Tardomodernismul este atopic.