La etajul 9, o bătrână își lustruiește geamul cu o cârpă roz. Numai bine - apuc să prind o fulgerare din reflexia mea străvezie, suprapusă chipului ei stupefia de pe cealaltă parte a sticlei.

Numai cu o secundă în urmă, un copil pistruiat mă împinsese de pe marginea acoperișului.

Și acum, iată-mă căzând în gol, oglindită în fereastra prăfuită de la etajul 8: păr portocaliu, mătăsos. Un ochi verde; celălalt, la fel de albastru precum bolta din care alunec - fără regret.

Am cățărat copacii cei mai înalți și am fugărit fluturii cei mai zglobii. Am trăit fiecare zi ca pe ultima. Când vagabondezi pe străzi ca mine, nu-ți permiți să crezi în "mâine".

Vântul vâjâie. Uite în geamul de mai jos și cicatricea roșie, fină cât o gheară, care îmi brăzdează urechea stângă - opera unui motan tărcat.

Etajul 7, 6, 5... Iute, mă îndepărtez de zenit. Cerul își ia la revedere, norii albi descresc. Sub mine, trotuarul se umflă dintr-o dungă într-un fluviu negru de smoală, iar eu plonjez.

Însă la 4, unde o femeie împrăștie fărâme pe pervaz, timpul se dizolvă, încetinind. Lângă mine, aripile unui porumbel cu gât irizat înțepenesc în plin fâlfâit. Dedesubt, traficul paralizează.

Deci e adevărat - în cele din urmă, viețile-ți defilează prin fața ochilor. Oare de câte ori m-am furișat pe lângă moarte cu pași moi de pisică? Mulțumesc, Doamne, pentru pernițele mele roz!

O dată a fost trânta cu motanul tărcat, desigur. Păi, și-o merita! Nimeni nu pășește pe teritoriul meu fără o ofrandă; măcar o coadă de pește. Nu ridic pretenții la mâncare. Săptămâna trecută am lins toată mâzga de pe gura unui tomberon. Vai, abia ce-am supraviețuit crampelor la stomac. Chiar și așa, suferindă, am reușit să evadez de dulăul acela, cu zgarda incrustată cu spini de oțel. Tot eu îl întărâtasem, firește, pentru că nătărăul răspundea la numele de "Pișcot". Pișcot!

Una peste alta, de trei ori m-am smuls din ghearele morții. Se vede cine le are mai ascuțite.

Trei. Ce, deja am ajuns la etajul trei? Totul e bine, îmi spun. Mai e cale lungă până jos.

Stai puțin. Am uitat de supradoza de iarba pisicii, sub ploaia de artificii a revelionului trecut. Tocmai mi-am amintit și de dimineața-n care am adormit în mijlocul intersecției. Autobuzul navetiștilor aproape că mi-a călcat mustățile lungi. Chiar, am uitat să număr și iarna-n care...

Am încurcat-o. Dacă stau să socotesc mai atent, de opt sau nouă ori am scăpat la mustață - literalmente. Dar de ce să-mi bat capul cu calcule? Voi afla răspunsul îndată ce mă voi lovi de sol. Până atunci, sorb aerul cu sete și râd de gravitație, zburând în îmbrățișarea vântului.

Doar nu o să încep acum, poate la sfârșit, să am regrete. Bineînțeles, nu vreau să pier. Iubesc viața. Chiar și acum, în prag de despărțire, o venerez. Dacă aș putea, aș trăi o veșnicie, cât timp vaca dă lapte și cerul lumină. Ziua, ador să mă așez cu burtica plină pe o perniță împletită numai din raze de soare. Până la urmă, nouă vieți sunt prea scurte pentru griji.

Doi. Totul e bine. Plutind deasupra lumii, sângele îmi inundă venele. Încă exist!

Dar dacă Dumnezeu se opune, mă împac și cu asta. Cu siguranță, iarba crește și în rai. Măcar un petic unde să mă tăvălesc, torcând deodată cu serafimii care cântă la trâmbițe. Sper doar că sfinții nu au asistat la penitența șoricelului acela gri, pe care l-am găsit în cuibarul meu de carton.

Unu. Totul e bine. Mă înfig cu colții-n viață până la măduvă. Gust încă o clipă dulce infinită.

Dintr-odată, mă cufund în întuneric. Abia realizez că doar am închis ochii. Când îndrăznesc să-i redeschid, descopăr că am aterizat, ca de fiecare dată, în picioare - și în fumul mașinilor care din nou claxonează. Deasupra, porumbelul dezghețat aterizează pe pervazul pudrat cu firimituri.

Viața freamătă peste tot în jur! Iar am sfidat moartea. Știam că n-am de ce să mă îngrijorez!

Aplecat peste marginea acoperișului, copilul pistruiat mă privește uimit, buzele lui rotunjindu-se în jurul unui "o" amuțit. Experimentul său reușise. Din ce pricepusem, din limba lui vulgară, băiatul voia să verifice dacă într-adevăr o pisică are nouă vieți.

Ei bine, puștiule, am rămas măcar cu una. Să testăm acum câte ai tu.

Ghearele mele râcâie pe asfalt. Sfinților, priviți, vă rog, în altă parte.