Ce legătură există între o anexă la o lege românească, Holocaust, un pedagog din Italia anilor 50, o hală industrială din Galați și un program de inteligență artificială?  Ei bine, dacă toate acestea trebuiau să aibă un autor ca să aibă sens împreună, atunci acel autor este Monica Turcu.

Noaptea Albă a Galeriilor NAG 2026, eveniment național, la Galați a avut loc cu trei săptămâni mai târziu. Din motive obiective. Hala industrială intitulată BlackBOX este singura galerie de artă experimentală din oraș, cea care organizează NAG aici.

Monica Turcu ne-a obișnuit cu proiecte atipice, experimentale, hibride. Anul trecut a fost "PORCI", acum doi ani "serenadă/ fericirea are picioarele tale", iar anul acesta a venit rândul proiectului "ANEXA 5". Nu vreau să vă descriu experimentul, dar vă pot da mai multe detalii despre proiect. El este dezvoltat în cadrul cercetării doctorale a artistei Monica Turcu privind Arta Hibridă Experimentală, CESI — Universitatea din București. Discuțiile târzii din ambele seri m-au lămurit că există o intenționalitate atent gândită, dar am înțeles că noi, cei care am participat acolo, ca organizatori sau ca simpli vizitatori, toți am făcut parte din experiment.

Titlul proiectului nu e o invenție poetică, ci vine dintr-un document administrativ real: Anexa nr. 5 la Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 155/2001, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.059/2013 — formularul prin care se dispune, birocratic, eutanasierea unui câine fără stăpân. Monica a scos acest mecanism din contextul lui juridic și l-a translatat în câmp artistic: "ANEXA 5" devine metafora momentului în care hotărârea asupra unei vieți se transformă în procedură, număr și arhivă.

Pe acest schelet, proiectul pune alături trei raporturi de putere diferite. Om–om: persecuția și exterminarea sistematică a evreilor de către regimul nazist, transformarea persoanei în categorie administrativă, număr, obiect al unei proceduri. Om–animal: decizia contemporană asupra câinilor fără stăpân, capturați, clasificați, supuși eutanasierii. Și, speculativ, SAI–om: o posibilă inversare viitoare, în care omul ar deveni obiectul evaluării unei Superinteligențe Artificiale (SAI) pe care nu o mai poate controla.

Monica e explicită: nu sunt situații echivalente istoric sau moral. Ce le apropie e problema delegării deciziei — felul în care distanța administrativă, tehnică sau algoritmică poate modifica percepția responsabilității. Iar întâlnirea dintre un artist uman și un agent IA invitat e asumată integral: agentul nu e disimulat, nu funcționează doar ca instrument de producție. Diferența dintre prezența biologică și cea non-biologică devine ea însăși parte a lucrării.

"ANEXA 5" nu formulează acuzații și nu dă verdicte. Creează un context de autoanaliză, în care fiecare dintre noi — participant, public, chiar și agentul IA — e invitat să-și observe propriile criterii, ezitări, contradicții. Nu întreabă cine merită să supraviețuiască, ci prin ce mecanisme ajungem să credem că avem dreptul de a decide asta.

Monica Turcu, prin proiectele puse în practică în BlackBOX Hala, și-a atras de partea ei nu doar un public, ci și colaboratori. Artista fotografă Simona Andrei este unul dintre cei mai vechi colaboratori ai proiectelor Monicăi Turcu. De la piesele de teatru montate în spații neconvenționale, la evenimentele NAG, Simona Andrei este cea care a surprins cum nu se poate mai bine aspectul hibrid și experimental al ceea ce se întâmplă în hală. Liniile, culorile sau, mai bine spus, absența lor, tonurile de gri și sentimentul de pierdere într-un spațiu experimental domină și dau farmec acestor imagini. Noi știm că proiectul a fost acolo, experimentul este cel care s-a întâmplat în acele două seri, nu poate fi repetat sau reprodus, însă, ca să citez afișul, poate fi documentat vizual. Și numai Simona Andrei ar fi putut reuși asta!

            Orice seară se încheie la BlackBOX Hala cu un pahar de vin și o discuție care se întinde mult în noapte. Cuvintele sunt importante și toate impresiile sunt parte din experiment. O memorie abstractă le arhivează, un aparat le documentează. Vincentziu Pușcașu este cel care a întreținut discuția, care a venit cu perspectiva criticului și a istoricului de artă. Ceea ce se întâmplă la Hală nu este ceea ce are loc în alte părți din oraș. Este unic, conferă valoare, iar dialogul despre artă, sensurile ei ascunse, intenția artistică și inteligența artificială au fost cum nu se poate mai binevenite.

Rolul meu a fost unul atipic. Am douăzeci și trei de ani de experiență în industria software, și am fost invitat să particip pentru a crea o interfață software care să faciliteze un dialog artistic între public și un "interlocutor generativ și performer non-biologic" OpenAI, invitat de Monica pe scenă. S-a vorbit foarte bine despre aspectul ritualic indus de setup-ul tehnic. Hala lungă, cu rafturi goale, metalice de o parte și de alta, ca un coridor care duce la un fel de oracol. Sau, cum s-a mai spus în dialog, un fel de duh din lampă. Oamenii se apropiau de el cu timiditate. Ceea ce întreba mașina răsuna în toată hala, ceea ce spunea omul abia de se putea auzi.

În program a intrat și o lucrare care s-a dovedit a fi în rezonanță firească cu tot ce pregătea Monica: "Sacramento", realizat din imaginile Super8 filmate în anii 1950 de Tonino Casula — artist, scriitor, pedagog și unul dintre pionierii cercetării vizuale și ai videoartei italiene —, care i-a filmat pe copiii cărora le preda jucându-se pe dunele de la San Nicolò. Imaginile, recuperate decenii mai târziu de cineastul și monteurul Alessandro Gagliardo, au fost puse pe muzica lui Iosonouncane — Jacopo Incani. Lucrarea nu a fost aleasă ca ilustrare a proiectului, ci pentru aceleași întrebări pe care le ridica și "ANEXA 5": despre timp, memorie, dispariție, despre urma pe care o lasă o viață după ce trece. Permisiunea de proiecție a venit din Italia, de la Alessandro Gagliardo, aproape imediat, împreună cu masterul filmului. "Sacramento" a fost proiectat chiar înaintea dezbaterii publice, nu ca explicație a proiectului, ci ca o altă voce artistică, venită de departe, care deschide aceeași zonă fragilă dintre ce rămâne și ce dispare.

Precum vedeți, nu vă pot lămuri precis ce anume este "ANEXA 5", dar vă pot spune că nu este doar despre raporturi de putere, inteligență artificială și arhivistică. Este și o trăire împreună, o scufundare într-un spațiu atemporal, un dialog care continuă exact ca-n indicațiile performerului SAI: "Conversația noastră se încheie aici. Întrebarea nu se încheie. De acum, ea continuă fără mine, în interiorul tău." Monica și-a dorit să rămânem cu aceste cuvinte în minte și cu un experiment artistic hibrid care a avut loc atunci, acolo, și care nu se va mai repeta.