Peste 6 săptămâni, împlinesc 30 de ani. Săptămâna viitoare se deschide Lidl-ul din Mihai Bravu; mare eveniment. Plănuiesc să mă duc cu mama la deschidere. (În orice caz, în primele zile).

De ceva vreme dau târcoale magazinului în timpul plimbării mele zilnice. Mă uit lung la stadiul lucrărilor și la grupurile de muncitori de pe șantier. Sunt curioasă, dar nu întreb pe nimeni când se va deschide.

Așteptam de mult timp, mai exact de aproape un an, să se termine renovarea. Mama nu știe cum să se descurce în alte magazine pentru că a învățat pe de rost raioanele din Lidl și de multe ori când mă duceam la cumpărături la indicațiile ei se adăugau expresii de tipul "în stânga/ pe dreapta, unde este untul, la 2 lei și ceva;" sau dacă nu găseam ceva de pe listă: "Ee, nu te-ai uitat tu bine" cu atâta siguranță de sine că îi poți vedea gândurile - o imagine exactă a raionului unde ai fi trebuit să găsești detergentul de rufe “din săptămâna XXL". Cred că asta e o boală - socială; creierul ei s-a atașat în mod habitual în așa măsură de dispunerea raioanelor din Lidl, încât să fie CONFUZĂ în alte supermarketuri.

În altă ordine de idei, nu mă surprinde pentru că este genul de inepție care i se mulează perfect.

Aseară am descoperit că și ea își ia dulciuri pe care le mănâncă pe ascuns. Am verificat bonurile digitale din aplicația ei Lidl și aproape de fiecare dată pe listă găseam un croasant, o pain au chocolat, un salam de biscuiți, un mic suc, care nu se mai găseau când ajungea acasă cu cumpărăturile!

Exact așa făceam și eu când mă trimitea la Lidl cu o sumă de bani fixă; găseam să îmi iau "ceva bun" și aruncam bonul pentru a scăpa de dovadă.

Când am realizat treaba mai sus descrisă m-am amuzat teribil, însă în același timp am simțit o căldură lăuntrică care s-a răspândit de-a lungul plexului meu solar; sau pieptului, pe românește. De ce m-am simțit așa?

Încă îmi ține mie isonul câteodată că îmi iau dulciuri și mănânc în plus; ar părea chiar că nu e conștientă de sine.

Asta rezultă într-o anulare a oricărui fel de atenționare din partea ei. Si totuși nu cred că ar vedea exact ce înseamnă și înțelege de fapt dacă i-aș spune. Am fi putut mânca amândouă câte un croasant și câte un baton de ciocolată. Dar ne ascundem una de alta. Și-ar asuma greșeala și stângăcia crasă? Mama.

Când locuiam și mă întrețineam singură, încercam conștient să îmi reprim nevoia compulsivă de a face cumpărături sau a petrece majoritatea timpului meu liber prin magazine. Detestam asta și mă epuiza întreaga activitate. Dar în același timp îmi potolea o anume foamete. Totodată, mă judecam atunci când se întâmpla pentru că nu era consistent cu convingerile mele de student la sociologie, anume că alunecarea în consumerism e un păcat. "E o activitate atât de goală și lipsită de substanță", îmi ziceam. "E greșit."

Când locuiam singură, îmi luam sucuri de fructe naturale și tablete întregi de ciocolată și biscuiți cu ghimbir și ciocolată și budinci de soia cu ciocolată și de cele mai multe ori le înfulecam cu mare plăcere și lipsă de vinovăție. În acest timp țineam de convingerile descrise mai sus. În același timp! - pofta și înclinația mea spre cumpărături și indulgențe erau foarte puternice. Cred că nu realizam relația asta dintre cele două, comportament versus dogmă personală.

Am 30 de ani și nu mai simt asta. E în regulă să îți permiți să te relaxeze și astfel de activități. Cumpărături și dulciuri. Haine și pantofi. Cadouri și gustări. Ieșiri la supermarket, muncă și odihnă.

Plus spălat și călcat rufe. Trash TV și reluări nesfârșite ale tuturor sezoanelor "Friends" sau "Catfish, on MTV!"

*

În cel de-al treizecilea an, mama a hotărât să arunce cutia de la tatăl meu, trimisă în primul an cu fel de fel de cadouri și hăinuțe. Până atunci, a păstrat ornamentele de Crăciun înăuntru.

Nu intenționez să creez un obiect de artă prin ceea ce aștern în scris aici, nici literatură. Nu va fi nici "critică socială", nici comentariu, nici măcar un impuls imperativ de a scrie și a împărtăși o anume taină umană sau existențială - mi-ar plăcea să cred că am în mine ce avea Henry Miller (poate) și poate că tot ce am este pasiunea mea pentru mâncare, care bănuiesc că se poate transmite dincolo de foaia scrisă. Mi-ar plăcea să cred că am în mine ceva de scris.

Anul acesta a început cu amenințarea că (Vladimir) Putin vrea să invadeze Ucraina. Eu credeam că eu sunt cea care are nevoie de introducere în politicile de ce-ului, dar mama m-a întrebat aseară nedumerită de toată tema asta, daca Ucraina nu face parte din Rusia sau URSS?... Mă întreb pe ce lume trăiește. În același timp, mă întreb care vor fi efectele unui război asupra lumii și a țării.

Apoi îmi amintesc că "nu ești niciodată profet în țara ta." Îmi propun să nu îi mai acord nicio atenție când apar teme "de discuție", sau când îmi sugerează ceva pentru că așa crede ea că ar fi bine. Nu am energie în mine încât să mă angajez într-un dialog cu ea și nu vreau să depun efortul. Ca un licean luminat, consider că nu merită, sunt conștientă că mă comport urât și mă comport atât de urât tocmai pentru că mi-e ușor așa, cu ea, față de ea; pentru că este lângă mine și parte din peisajul meu zilnic și asta poate că o iau de-a gata (take for granted), poate e un atribut al condiției umane. Al meu cu siguranță!

"You always hurt the ones you love" - - -

Însă nu sunt sigură că o iubesc și de multe ori, că mi-ar lipsi atunci când se va duce. Câteodată mă gândesc la asta și mă văd realmente bucuroasă de noua găsită libertate. E adevărat.

Parcă și văd grimasa de scârbă pe fața mea care se așterne inconștient. Mă gândesc la băiatul din cadrul emisiunii atât de urmărite de mama - Mireasa, a cărui față are o expresie necontenită de scârbă și nemulțumire în timp ce el insistă cu autoasumarea. Lipsa de adevărată onestitate cu sine îi iese prin pori și în camera și spațiul pe care le ocupă.

Poate că și eu sunt la fel sau cel puțin mult mai asemănătoare lui decât realizez. E în regulă, e în regulă să fii ceea ce ești în momentul respectiv, e important să fii exact ceea ce ești.

El îmi zice că am o expresie de dezgust pe față în timp ce eu ascult confesiunea prin boxele încorporate din laptop. Suntem la 3000 km depărtare. Mi se curbează buza de jos a scârbă și el mă atenționează. Mă uit în webcam și verific. Poate că da. În regulă. Dar pe mine mă interesează să ne distrăm, să flirtăm excesiv. Să îmi mai strălucească ochii la viziunea corpului lui gol, la zâmbetul din ochi care îi apare pe fața cu obrajii obosiți.

De foarte multe ori în ultimul an mi s-a întâmplat să spun ceva și să o aud pe mama, să reacționez cumva și să o recunosc pe ea. Până și vocea mi s-a părut a-i semăna ei. Am 30 de ani curând. Poate că n-am reușit să mă feresc de fenomenul ăsta, de a deveni ca ea.

"Tragedia femeilor este că devin ca mamele lor, iar tragedia bărbaților este că nu" - - -

Iată-mă în această situație. Se va manifesta, orice s-ar întâmpla cu mine.

Odată, am reacționat cu atâta furie la ceva spus și impus de maică-mea și am scrâșnit atât de tare din dinți încât mi-am spart unul dintre cei doi frontali. Era în adolescență, o zi cu soare cald. "Pare că este destul de multă furie", parcă o aud pe psihoterapeuta mea zicând.

"Ce să faci, n-ai ce să faci", când "Portocală" te vede în piață că iți iei un covrig și te spune maică-tii pentru ca apoi ea să te atenționeze. Nu pot să simt aceeași furie din acel moment, dar nu mă mai pot concentra pe rândurile paginii din cartea din față-mi și pierd din firul narațiunii vreo doua pagini. Continui să citesc neîncetat.

Tot "Portocală" m-a făcut "tută" și tot la insinuările lui "Portocală" mama încă râde parșiv - participativ, în timp ce îl ascultă la telefon. Problema lui este că glumește serios.

Mărturisesc că, din ce pot desluși la un ’’meta nivel’’, paradigma textelor și paragrafelor mele durează în jur de 2-3 minute, mai degrabă într-un mod anti climatic; nu reușesc să mențin o epicitate reală, mai îndelungată. Poate că asta e tot ce am de zis, poate că sunt retezată spiritual și fiind condiționată în modul acesta, nu știu să mă exprim altfel, altcumva, (poate că) asta e tot ce pot oferi. Dar cu siguranță textele mele mai tinere sunt mai pertinente, mai plastice și mai verosimile realității, prin tocmai natura lor criptică, metaforică. La un moment dat, pictam scriind și scriam pictând.

*

De multe ori în timpul rutinei noastre zilnice, mă gândesc la aceste momente cu mama: dimineața, înainte de ora 7, mă trezesc și mă duc la toaletă, mă spăl, îmi iau pastila de Euthyrox, apoi mănânc un fruct. Timp de jumătate de oră - aproximativ, citesc pe canapea, iar mama croșetează ori desface un pulover și un bulz de lână neagră. Apoi, îmi iau micul dejun, lăsând-i pisoiului să lingă castronul de lapte sau împărțind șunca și brânza cu el în mod frugal, zgârcit. Urmăresc știrile dimineții și uneori, în timpul show-ului matinal, mai citesc câteva capitole/pagini. Uneori, activitatea se prelungește până la prânz; ne schimbăm locurile intre noi, câteodată mama stă pe partea lunga a canapelei, întinsă, iar eu pe șezlong; și viceversa.

Iau în considerare faptul că poate, la un moment dat în viitor, acestea vor fi momente prețioase. Momente în care am fost împreună și mai important, aproape, eu și mama (eu de mama).

Devine evident că marea parte a lumii mele o reprezintă mama. Devine evident că ea îmi determină semnificativ dispozițiile și atitudinea; apoi devine evident de ce prevalează depresia sau deznădejdea și lipsa ambiției și a unei "palpitații" a spiritului, vitale. Am 30 de ani, dar poate că sunt încă un copil care nu primește de la părintele său ceea ce a trebuit să primească. Care este neglijat și chiar încurcat în necăjii și necazuri care nu îi aparțin. ("Tu nu vrei ceva mai bun pentru copilul tău?" este încă o întrebare care mă frământă uneori după o discordanță dintre noi.)

Poate că asta fac tot timpul acesta, alerg după întregirea unei relații în final cu mama care să fie sănătoasă și împlinită, nutritivă.

"Nici bărbații nu mai sunt bărbați, se îmbracă ca o femeie!". Ție ti-ar plăcea un bărbat așa?

Se apropie ziua deschiderii noului magazin Lidl. Vorbim cu atâta patos și conferim atât de multă importanță evenimentului, încât Lidl a devenit o entitate în casa noastră. Felul în care mama pronunță cuvântul “Lidl" denotă că ar fi un vechi și bun prieten, dar unul cu care ai o relație foarte strânsă și de o oarecare dependență.

Se pare că au și afișat data deschiderii. Mama a ieșit pe la niște prieteni în seara asta și a trecut pe acolo. Mi-a spus de noutăți, aceste afișe cu data și ora deschiderii. În acel timp a sunat-o Mari care i-a zis să stea acolo până la deschidere, să nu piardă "tigăile" gratuite. Mi se pare corespunzător, e o remarcă ironică bună. Dar nu voi fi surprinsă de astfel de cazuri.

*

La intrarea aleii staționează o ambulanță. Văd paramedicul notându-și observațiile în documentele protocolare. Un curier portocaliu se apropie și trece pe lângă ambulanță, pe alee. E o lună plină, strălucitoare și înaltă. I guess it’s one of those nights. Când e luna plină au loc mai multe nașteri. Când e luna plină nebunii ies din case. "Ce-au venit toți nebunii peste mine! Și nici măcar nu e lună plină!" spunea medicul de gardă de la Spitalul Floreasca în acea seară cristalină de mai."

"Ce-ai făcut?" "Am luat 40 pastile de paracetamol." "De ce?" "Mă durea capul!" "Și acum te simți mai bine??!!"

S-ar părea că accentuarea asta de cuvinte nu aduce niciodată un lucru bun.

De fiecare dată când văd o ambulanță îmi doresc ca cel îngrijit să fie bine.

*

Ocean Vuong îi scrie mamei lui care nu știe să citească. ‚Unii copii își cresc părinții", zicea Adi. Mama se întindea în timpul asta după pisoi și îl ținea în brațe în ciuda voinței lui, îl chema la ea și trepida nesigură pe sine ascultându-l.

Luca.

Luca avea să fie numele fiului meu.

Există o anume satisfacție verificând broșurile săptămânale de la Lidl și/sau Kaufland. Exista o anumită consistență bănuiesc, și, în plus, un anume dozaj de atenție disponibil de când și când nu am o ocupație.

Cel mai probabil, nu voi cheltui niciun ban pe itemurile aflate la promoție dar ochii au o plăcere să treacă deasupra imaginilor alăturate de prețurile mici; minimum efort și maximum răsplată. Chiar doar și promisiunea lor. (Evoluția, doar!)

Suntem Lidl

Suntem dedicate seriozității evenimentului de azi (deschiderea Lidlui din cartier). În drumul nostru, observ piața goală și mă gândesc că toată lumea e la Lidl! Trecem pe lângă 2 doamne care își cară tigăile și oalele. Spirite recalcitrante și aglomerări, jandarmi, mers domol, un bărbat care poartă un adidas și un papuc; bărbați îmbrăcați bine cu sacouri și paltoane ireproșabile la fiecare capăt de raion. O doamnă îmi retează calea, nu se uită la mine, doar își ridică mâna dreaptă spre mine în gest de permisiune și își procură smântâna.

— Pardon! Pardon!

La casă, mama aruncă și nu îi înmânează casierei o bancnotă de 200 lei.

Exact așa am observat că fac câteodată când am bani de cheltuit - aproape că îi flutur într-un gest de nepăsare și auto-importanță pe care mi-o confer, subliniind insistent și nonverbal că nu înseamnă nimic pentru mine.

După nu mai mult de 20 de minute, ieșim din magazin cărând amândouă plăsoaia cu cumpărături.

The end.