1.

Tinu se așază pe scuterașul său mic și pornește motorul. Se află în capul satului, tocmai servise două, trei pahare pentru sănătate, dar a știut că ar trebui să se oprească. La sat e normal să se bea chiar și la volan, deci, nu prea ține cont. Totuși, trebuie să fie foarte atent, nu a crescut destul ca să își poată lua permisul, iar poliția patrulează apăsat.

Niciodată nu a purtat cască, nici nu îi vede rostul. Crede că vântul care-i trece prin păr merită riscul, dar nici Tinu nu e la vârsta când te gândești la siguranță. Se simte cel mai tânăr dintre tineri, cel mai breaz, cel mai sănătos. Din perspectiva sa, viața e un joc, iar regulile ți le faci singur. Nu dă doi bani pe opiniile altora. Este atât de tânăr încât ar putea să îl scuipe pe directorul școlii în față. Da, chiar așa, să îl scuipe pe director fix între ochi. Își închipuie asta, vede cum o face în fața la toată școala, iar după se ia la bătaie și câștigă. Iese cu nasul spart și cu pumnii crăpați, se uită la toți elevii și elevele, își strânge sputa și o eliberează apatic împreună cu sânge și dispreț.

Tinu își revine. Își scutură capul de visurile sale glorioase. Trebuie să plece, îl sunase mama să vină acasă. Drumul din deal până în vale este o lejeritate. Nu are nevoie să-și țină motorul pornit. Îl oprește când ajunge la jumătate și o ia încet.

Ajunge aproape de intersecție, trebuie să facă o cotitură. O fetiță desculță, cu părul despletit care-i ascunde chipul, îi trece neașteptat prin față. Tinu răsuflă ușurat, era cât pe ce s-o calce. Un automobil grăbit îl lovește din stânga. Tinu se scutură, se ridicase din inerție, speriat, plin de energie, urechile chiuie, ceafa i se încordează. Aerul se răcește.

2.

Ceața densă înconjoară gura fântânii. Ceața este groasă și grea, neagră, asemeni fumului care iese din hogeac. Nu cântă nicio pasăre, iarba e uscată, bruma stă înghețată pe fir. Aerul e umed, miroase a beci, a groapă, a pământ, a mucegai. Fântâna e atât de adâncă, încât rar se aude cum dă de fund o piatră aruncată.

Fântâna n-are un mecanism sofisticat pentru a scoate apa. Doar o căldare și o frânghie.

Tinu se uită la puț și simte cum i se usucă gâtul. Gâtul i-a fost străpuns de secetă. Îi este nespus de sete, vrea să plângă ca să își poată bea lacrimile, doar să nu se apropie de marginea fântânii. Doi, trei pași și este lângă piatra neagră și netedă. Apucă toarta,

frânghia,

schimbă o mână,

alta,

căldarea coboară. Se uită concentrat la întunericul pustiu și încercă să nu facă zgomot. Se liniștește, dar tremură din cauza frigului, expiră, inspiră, tușește. Îi curge sudoarea, nu știe cât timp a trecut. Cedează. Nu a auzit nici cum a fost atinsă apa, nu aude nici loviturile de pereți. Încercă să tragă căldarea înapoi, îi vine greu, pentru o secundă s-a bucurat. Spera că în curând va bea apă.

Frânghia a fost trasă din fundul fântânii, iar Tinu cumva cade, cumva zboară.

3.

Pereții par destul de umezi. Sigur este apă jos. Poate dacă stă drept ca un titirez va ameliora posibilele traume. Vede semne de zgârieturi, sunt de la unghii, se întreabă cum de reușește să le observe. Dar ce mai contează. Oricum cade. Își deschide brațele, nevrând, își dă seama că știe acest sentiment. Îl avusese odată, când era mic, tata îi luase prima bicicletă, abia se învățase să o pedaleze. Vedea cum băieții mari se plimbau fără a se folosi de mâini. A vrut să fie în rând cu ei, avea viteză, dar nu se temea. Nu a fost niciodată fricos, frica i se pare boală. Simte cum vântul îl mângâie pe la urechi. Sentiment asemănător cu o dezmorțire, cu un dezgheț, cu un soare călduț.

După atâta aflat în cădere, începe să se îndoiască dacă într-adevăr cade. Poate stresul a trezit în el ceva ce zăcea demult. Poate chiar asta e? Poate zboară!? Dar nu realizează. Poate fiecare om o poate face, însă nu au trecut peste paroxism, ci, pur și simplu, au murit fără să afle. El nu, el e diferit, el e încă tânăr. Sigur, pentru el lucrurile lucrează altfel. Așa e.

Nu aveau cum să priceapă alții, doar tot climatul din preajma sa era bolnav. Boală și pierderi. Oameni decenți ziua, iar nopțile se transformau în dobitoace. Paharul le era drag – cea mai accesibilă metodă, bei și uiți de tine. Cei după treizeci de ani: muncitori, pricepuți, ochii goi și îngălbeniți, atât de la boală fizică, cât și de la cea interioară. Se moare mai întâi înăuntru, ce știi tu?

Tinu își reconstituie viața, amintirile îs de mărimea unui chiștoc. Este amnezic, dar încearcă. Ce îi plăcea cel mai mult când era copil? Laptele cu macaroane. Mama nu le punea zahăr, dar erau atât de dulci. "Oare de ce nu mă sună mama?"

4.

Există un capăt al fântânii? Așa ar trebui. Orice lucru are un sfârșit.

Tinu se încruntă, vederea nu-i mai percepe forme.

Ar fi vrut să citească mai mult sau, poate, să nu ignore când băieții își împărtășeau păreri. El și-a răspuns demult –, nu era el pentru cugetări. Și ce sunt cugetările până la urmă? Nu e tot lene? În sinea sa, se apropia de urechea fiecăruia și le striga din toată diafragma: "La muncă, intelectualilor! O să muriți uscați ca holericii și spinarea vă e slabă. Când o să zdohniți apăsați de greutățile anilor, eu o să vă liniștesc nevestele."

Tinu se ciupește. Pișcă cu atâta putere, încât iaca, iaca își rupe fâșii din față. Chiar așa îi era firea? Sau poate el era unul din acei "lenoși"?

Poate a fost blestemat? N-are cum. Blestemul este o incomoditate, nu îți ia pământul de sub picioare. Verișoara sa, Florentina, o îngropase două săptămâni în urmă. Săraca și-a pus capăt zilelor din cauză că era stearpă. A fost și la vrăjitoarea satului. Râioasa îi promisese să o vindece. Ca să o poată plăti, Flori și-a vândut tot ce putea vinde. Grebănoasa era ultima speranță. Peste doi ani de încercări zadarnice, ea s-a îndopat cu otravă de șoareci, credea că o să adoarmă și-i va fi ușor. Credea.

Flori avea nevoie de un copil pentru a avea un stimul, pentru a ști că are pentru cine să-și poarte trupul.

Când aflase Tinu că a pierdut-o, a spart ferestrele casei. Aștepta ca baba să iasă afară. După i-a îndoit poarta. Îi trecuse prin cap să-i dea foc la casă. Dar nu avea destulă benzină nici pentru jumătate, așa de mare era clădirea. A reușit să se strecoare prin crăpătura porții. A găsit-o la masa de incantații. I-a răsturnat odaia. Amuletele se spărgeau de podele. A lovit cu putere în piciorul scaunului pe care stătea iuda. Baba se rostogolise oftând. Tinu dădea cu picioarele în ea până a umplut-o de sânge. O apucă de fălci turbat și, printre dinți, pronunță: "Ai promis". O smucește în podea. Pleacă. Baba zace, o să trăiască.

Dar dacă e o iluzie construită de babă. O răzbunare. "Dar pentru ce?" se întreabă Tinu, zâmbind. "Oare pentru ferestre și poartă?", râde, simțindu-se mulțumit.

5.

E imposibil să fie atât de adânc. Înseamnă că zboară? Probabil nu știe tehnica, iar suspensia este consecința lipsei de metodă. Orice lucru are o ordine. Greșesc? Tinu analiza bezna tot acest timp, poate, dacă se uită acolo de unde căzuse – schimbă ceva. Tinu încearcă să-și ridice capul, dar îi cade un pietroi care îi lasă o amprentă roșie. Pentru o fracțiune de secundă a văzut un mic colac luminos. Îl doare fața și ochiul drept, dar trebuie să mai încerce. Abia reușește să-și deschidă pleoapele, când un bolovan mai mare îl plesnește. Tinu din ciudă iar ridică fruntea. Un bolovan zdravăn îi sparge capul. Își pune mâinile deasupra corpului său dezorientat, își mișcă degetul arătător – , semn pentru încetare, după se ghemuiește și geme. Sângele îi curge: picură de pe barbă, picură de pe vârful nasului. Tinu scâncește ca un câine părăsit de stăpân. Nu-l doare atât plaga, cât confuzia și neajutorarea.

Este singur, așa de singur, încât își bagă degetele în rana de la cap pentru a se concentra pe durerea fizică. Un gol interior. Simte cum îi lipsesc organele, iar în el se află doar absență. Plânge cu lacrimi reci și sărate. Nu se poate opri din icnit. Își amintește de fratele său, amintirea îl mănâncă. Îl înghite lacom, întocmai cum un câine nemâncat de două săptămâni dă peste un hartan – mănâncă și piere.

Se chinuie să-și amintească. Vrea să reconstruiască fața fratelui: are mâinile, genunchii zgâriați, pasul lui zglobiu, tot, dar nu și chipul. Nu poate să-și amintească nici ce culoare aveau ochii. Tinu vrea să se pedepsească, îi este scârbă de sine. Încearcă să ridice capul. Un șiroi de pietre de mărime medie cad aprig pe latul frunții.

Tinu era un supererou pentru micul Codruț. Știa foarte bine cât de mult ține la el. Când îl bătea tata pentru că făcea probleme la școală, iar tatăl lor lovea sălbatic, doar Codruț îi sărea în apărare, căci mama lor urma și ea să primească dacă scotea un reproș. "Dă în mine, tată!" spunea Codruț, și el dădea, copilul avea doar treisprezece ani. Tinu îi ștergea fața de lacrimi, iar Codruț cu ochii scăldați, promitea că o să construiască un avion și vor fugi.

Tinu nu se astâmpăra, iar Codruț n-a găsit la bibliotecă schițele unui avion.

6.

"De ce, Doamne? Dacă această groapă îmi e pedeapsa, de ce nu mă lași să dau de fund sau să mă înalț spre lumină? A? Doar toată viața am fost așezat. N-am trădat, n-am umilit, n-am preferat dezmățul. Poate nu te-am slăvit îndeajuns pe tine, dar acesta e un criteriu? Atâta timp cât nu m-am mințit pe mine și nici pe alții?" urlă Tinu, disperat și învins. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat, i-a intrat ca un glonț în tâmpă. L-a secerat.

Codruț era atât de transparent și naiv. Era versiunea cea mai bună a lui Tinu. Nepărtinirea sa întrecea orice închipuire. Stătea drept și încrezut în fața celor abuzivi. Era bătut de trei odată, răbda și iar se ridica. A învățat-o de la Tinu.

Însă Tinu se stricase. A putrezit. Poate era spiritul său pribegit sau marginalizarea pe care o simțea din partea altora. Cert e, că nu mai era ce-a fost. Își dorea atenție. Ispita de a aparține unui întreg l-a copleșit. Făcea ce făceau alții. Lovea slabii pentru a se afirma. Se îmbăta, după îi plesnea pe cei mai beți ca el. Ei cădeau inconștienți, stârnind doar râsete.

Când Tinu a fost prins pentru furt, datorită tatălui său a fost achitat, prin mijloace înțelese oricui. Ajunși acasă, tatăl înduioșat de situația fiului a încercat să țină o discuție. Simțind și el o vină. Tinu tăcea molcom, însă cu fiecare cuvânt rostit de tatăl său se enerva mai mult și mai mult. Nu mai era acel copil, se întărise vizibil. Ar fi putut să-l cruțe, dar când a citit vina în ochii tatălui și-a răsfrâns tot amarul și ura. Era la un pas să-l omoare.

De această dată, Codruț nu mai era de partea lui. Codruț l-a lovit cu cotul în barbă. Tinu se prăbușise. Uimit de fapta fratelui, Tinu s-a năpustit asupra lui. Fiind mai clădit, i-a fost ușor să-l tăvălească pe Codruț, seriile de picioare veneau necontenit. Codruț nu-i răspundea. L-a oprit pe Tinu doar privirea fratelui său mai mic. Privirea sa aspră l-a înjunghiat pe la coaste. Privirea sa vorbea clar și răspicat:

"Chiar și tu?".

Atunci Tinu a înțeles. Atunci Tinu a intrat cu tălpile în apă.