Îmi aduc aminte că totul a pornit de la ideea lui Grig. Iar eu am cumpărat online biletele. Normal, atunci am crezut că e o afacere de zile mari, tipul de la care le-am luat vânzându-mi-le la jumătate de preț și nici măcar eu nefiind prea bănuitor în privința asta. Apoi individul mi-a promis că mă va contacta în cursul zilei ca să-mi comunice programul. Telefonul a sunat abia seara. Vocea de la capătul celălalt mi-a cerut să-i confirme numele apoi, pe un ton afectat, m-a anunțat că urmează să-mi citească programul. Spectacolul începe la opt seara, iar prima oră e dedicată Simfoniei fantastice a lui Berlioz, apoi va urma Sonata D.960 a lui Schubert. Seara se va încheia cu Recviemul lui Brahms. I-am mulțumit, iar la final, tocmai când să închid, și-a adus aminte de îmbrăcăminte. Domnule dragă, era să uit: neapărat să purtați un costum negru și musai o garoafă la rever, nici nu se poate altfel, spectacolul de operă pentru care tocmai ați cumpărat bilete e un eveniment cât se poate de exclusivist.

Cei mai reputați instrumentiști și cel mai mare dirijor din lumea vor fi prezenți în seara asta, domnilor. Așa a spus șoferul pe care ni l-au trimis: un tip mic de statură și roșu în obraji, care și-a scos bereta în semn de salut atunci când ne-a luat din fața blocului. Apoi tot drumul nu a mai schimbat nici o vorbă cu noi, mulțumindu-se doar să arunce din când în când câte o privire fugară în oglinda retrovizoare, afișând câteodată un zâmbet atât de tâmp, încât amândoi ne înghionteam și râdeam pe înfundate. La un moment dat mașina a traversat un cvartal necunoscut, cu magazine de încălțăminte și baruri slab luminate, cotind apoi pe câteva străzi cufundate în beznă. În capătul uneia am zărit lumini și o adevărată forfotă de oameni îmbrăcați, ca și noi, în costume negre, cu câte o garoafă roșie la rever. La scurt timp, în dreapta noastră, s-a căscat, impunătoare, și vila. Mașina a oprit lângă clădirea uriașă, albă, cu fațada împânzită de lumini și cu frontoane gotice. Pe gardul de la intrare era atârnată o plăcuță cu numele străzii. Țin minte că am schimbat atunci câteva priviri cu Grig și el s-a scărpinat în cap așa cum obișnuia de fiecare dată când încerca să-și aducă aminte ceva. Am ajuns, domnilor, ne-a spus șoferul deblocând ușile. În timp ce intram pe poarta vilei am dat nas în nas cu ceilalți spectatori. Erau vreo zece la număr și, până am ajuns la intrare, discuția a alunecat de la ceasurile pe care le purtam fiecare la mână (cel mai admirat fiind, bineînțeles, cronograful cu cadran auriu al lui Grig) până la gardurile vii în formă de urși și gazele care umpleau curtea.

În fața ușilor masive de la intrare era postat un bărbat în vârstă, care, după îmbrăcăminte, părea să fie un servitor. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet la fel de tâmp ca al taximetristului și ne-a poftit într-un vestibul slab luminat și sumbru care mi-a amintit de cvartalul pe unde trecuserăm. Ați cam întârziat, domnilor, sunteți ultimii veniți, dar nu-i nimic, sonata lui Schubert nu s-a încheiat, mai este un sfert de oră. Am schimbat toți priviri între noi, și ne-am verificat ceasurile. Câțiva au vrut să protesteze fiindcă și ceasurile lor arătau ora opt fără un sfert, deci concertul nici măcar n-ar fi trebuit să înceapă, dar s-au abținut. Servitorul era deja lângă ușile din capătul holului și nu i-ar fi luat în seamă. Prin acele uși am auzit atunci câteva acorduri de vioară, urmate de un ropot de aplauze. Poate nu vi s-a spus, începu servitorul cu o bunăvoință jucată, dar pe la noi se obișnuiește ca la un astfel de concert spectatorii să poarte o pereche de pantofi roșii. Și deschizând un dulap încrustat în perete descoperi privirilor noastre câteva rafturi ticsite cu pantofi roșii de diverse mărimi. Și apoi o să urmăm cărarea galbenă spre marele și teribilul Oz, îmi șopti Grig. Gura, l-am înghiontit eu abia stăpânindu-mă să nu pufnesc în râs. Servitorul ne privea cu o mină gravă, cu totul alta decât cea pe care o afișase la intrare. Poți să spui și așa, domnule, zise el invitându-ne să ne alegem perechea pe care urma să o purtăm. Așa că fiecare s-a încălțat corespunzător, schimbând din nou, se-nțelege, priviri nedumerite, fiindcă pantofii ăștia nu doar că ne făceau să părem niște măscărici ieftini, dar nimeni nu pricepea la ce e bun un astfel de obicei când vine vorba de un concert de operă? Și poate că atunci încă mai era timp să plecăm.

În sala de concert ne-a întâmpinat un alt servitor. Nu puteam să-i vedem fața fiindcă avea grijă să o țină mereu în umbră, dar îmi amintesc vocea lui pițigăiată care mi-a înghețat sângele și care m-a făcut să mă lipesc de Grig. Însă Grig nu a reacționat nicicum. Și el părea la fel de speriat. Sunteți așteptați, domnilor, aveți locurile din față. Și ne indică un rând liber care se afla chiar lângă avanscenă. Dirijorul se oprise din gesticulat, îi opri și pe instrumentiști cu un gest repezit și toți laolaltă, împreună cu spectatorii, se uitau la noi în timp ce înaintam pe holul care cobora pieziș spre rândul din față.

Abia după ce ne-am ocupat fiecare locurile, orchestra și-a reluat simfonia ca și cum nimic nu se întâmplase. Dirijorul ne-a mai aruncat peste umăr câteva priviri menite probabil să îl asigure că încă eram acolo. Atunci mi-a amintit de ceva ce s-a întâmplat acum mult timp, când aveam vreo zece ani. Tatăl meu venise acasă fluturându-mi sub nas biletele. Mergem la Beethoven, striga, am prins ultimele bilete, chiar mâine seară mergem. Nu pricepeam atunci cine era Beethoven, dar eram bucuros să merg oriunde cu tata, nu-i așa că-i grozav, primul tău spectacol de operă, fiule! Deși nici măcar asta nu pricepeam prea bine. Îmi dau acum seama că nu muzica în sine m-a fascinat atunci, ci dirijorul care, cu gesturi largi se răsucea în stânga și în dreapta în fața orchestrei lovind parcă niște butoane invizibile care făceau să răsune pe rând sau toate odată niște instrumente ascunse privirii, întrucât, de acolo de lângă scenă, nu reușeam să văd decât spatele dirijorului. Într-un târziu, imediat după ce toate instrumentele s-au oprit, dirijorul s-a întors spre public, a cuprins toată sala dintr-o privire, apoi și-a lăsat capul să-i cadă în piept. Sala s-a umplut de aplauze, oamenii se ridicau în picioare și tata m-a întrebat Ei, cum a fost, ți-a plăcut? Iar eu abia dacă îl auzeam, fiindcă ropotul insistent al palmelor încerca să-l acopere.

Ei, cum a fost, ți-a plăcut? întrebă Grig și chiar atunci în spatele nostru crescu un val de aplauze. Aplaudau și ceilalți zece spectatori cu care intraserăm în sală. Singurii care nu aplaudau eram noi, adică eu și Grig. Am deschis gura să-i răspund, dar Grig, care tocmai intrase pe Google Maps, se aplecă înspre urechea mea și arătându-mi ecranul telefonului spuse: Probabil asta o să îți placă și mai mult, ia uite aici. Îmi întinse telefonul, dar în loc de o hartă, cu numele unor străzi și clădiri care se aflau în zona căutată, am văzut doar un ecran alb pe care scria Nu există rezultatele, caută altceva sau într-o altă zonă. Mi-am ridicat ochii înspre el, și, pentru prima oară de când ne știm, am văzut pe fața lui Grig spaima. Poate n-ai tu semnal aici, i-am spus. Dar știam amândoi că nu era adevărat.

Mi-a trecut atunci prin minte că încă mai puteam să fugim. Am vrut să-i propun asta lui Grig, dar o voce din spate m-a oprit. Închideți telefonul, domnilor! Acum!. Era servitorul care ne întâmpinase la venire. Astea sunt regulile. Și întinzându-se după telefonul lui Grig i-l smulse din mână și îl băgă în buzunarul vestei. Așa e cel mai bine. Acum, vă rog, sunteți invitați la masă. M-am uitat la Grig, apoi iar la servitor. La masă? Servitorul a luat aceeași mină gravă pe care o cunoscusem deja și a repetat tare și răspicat La masă! Am văzut toți spectatorii cum își părăseau locurile și umpleau culoarele care încadrau scena. Orchestra și dirijorul li se alăturară și toți la grămadă ne îndreptam, nu înspre ușile de la intrare, căci acestea erau încuiate și un zăvor le bloca acum, ci înspre o sală lăturalnică, care se dovedi a fi chiar sala de mese. În urma noastră, servitorul zăvorî ușile. Prin geamurile de sticlă care dădeau spre grădină puteam vedea gardurile vii, urșii și gazelele de iarbă care se profilau în lumina unor felinare. Un bărbat gras, cu o barbă, care, după șorțul murdar părea să fie chiar bucătarul, ne pofti la mese. Era foarte binedispus și râdea cu invitații. Dar mi-am dat seama că nu îi asculta când aceștia încercau să îi discute cu el. Bineînțeles că nu, era preocupat de altceva. Se uita mereu, pe furiș, la pantofii din picioarele lor.

După ce ne-am așezat fiecare la masă (eu și Grig la cea mai din spate așa încât puteam cuprinde dintr-o privire toată sala), câțiva chelneri ieșiră dintr-o cameră alăturată, probabil bucătăria, și începură să împartă meniuri invitaților. Nu tuturor invitaților, ci doar celor care nu purtau pantofi roșii. Am aruncat o privire la meniul bărbatului din față și inima mi-a căzut în stomac. Nu din cauza prețurilor, fiindcă și acestea, având cu multe zerouri în coadă, ar fi putut avea un asemenea efect.

Un alt servitor ieși din aceeași încăpere și, trecând prin dreptul fiecărui invitat, ridica fața de masă. Acolo unde descoperea o pereche de pantofi roșii, îl sălta în picioare pe posesorul ei și îl ruga să rămână așa. Când toți cei doisprezece invitați care purtau pantofi roșii, adică inclusiv eu și Grig, am fost ridicați în picioare, bucătarul, postat lângă ușa camerei, ne ceru să-l urmăm. Ne conduse în camera alăturată și aprinse lumina. Era într-adevăr bucătăria. La dreapta am văzut oalele înșirate pe aragaz, un frigider și, așezată lângă chiuvetă, o placă pe care atârnau instrumente de bucătărie. La stânga trona un cuptor imens cu geamuri fumurii. În centru era o masă pe care stăteau înșirate o mulțime de pahare, tacâmuri și farfurii goale. Iar următorul lucru pe care l-am văzut a fost întreaga bucătărie rostogolindu-se prin fața mea, aragazul, oalele, cuptorul, farfuriile, paharele, tacâmurile și câteva costume negre prăbușite pe gresie amestecându-se și topindu-se la un loc.

Așa că stau acum legat într-o cămară și aștept să fiu servit la masă invitaților. Ușa se deschide și cineva aprinde lumina. Bucătarul. Tu vei fi desertul, îmi spune, azi avem plăcintă cu carne. Ridic capul de pe podeaua rece și îl privesc speriat. Ai idee cât plătesc oamenii ăștia pentru o asemenea masă? Îți spun că foarte mult și ar trebui să fii mândru de asta, se rățoiește el. Apoi mă asigură că se va întoarce după ce termină să-i servească pe invitați cu felul principal. Să fii cuminte, îmi spune și trântește ușa. Dar lasă lumina aprinsă. Încerc să îmi slăbesc legăturile de la mână, dar în zadar. Aș putea să țip, dar ce folos, n-are cine să mă audă. Așa că ce pot să fac decât să aștept până o să se întoarcă bucătarul și o să fiu băgat la cuptor. Îmi privesc picioarele legate și dau cu ochii de pantofii roșii. Reușesc să-mi lovesc călcâiele de trei ori. Nicăieri nu-i ca acasă. Ah, nu am închis ochii, asta e. Nicăieri nu-i ca acasă. Dar aici e realitatea, aici nu se întâmplă nimic.

Până la urmă ușa se deschide. Dar nu e bucătarul. Îmi amintesc figura asta. Sigur, e unul dintre tinerii pe care i-am întâlnit la venire. El nu poartă pantofi roșii. Bătrânul nu a băgat de seamă, îmi spune, m-am strecurat înăuntru fără pantofii lui de rahat. Se apleacă și îmi dezleagă mâinile, apoi picioarele. E o ieșire în spate. Dă chiar înspre curte, să știi. Am văzut și mașini care trec pe-acolo, așa că trebuie să fie o șosea. Sigur, puteam să ies, dar l-am auzit pe bucătar fix când mă pregăteam s-o șterg. Haide, nu mai e mult timp.

Iese primul din cămară, iar eu îl urmez. În semiîntunericul din bucătărie primul lucru pe care îl văd e ușa întredeschisă a frigideruluI și lumina dinăuntru care se decupează pe gresie. De pe raftul de jos, ca și cum ar încerca să se tragă afară, atârnă o mână. Îi recunosc imediat cronograful de la încheietură. Încerc să țip, dar tânărul care mă însoțește îmi pune imediat mâna la gură. E prietenul tău, nu? Dau din cap că da și ochii mi se umplu de lacrimi. În sala de mese, invitații vorbesc tare și râd, bucătarul se plimbă printre ei și împarte farfuriile cu mâncare.

Ne strecurăm pe ușa din spate. Sub picioarele noastre un covor galben aleargă până în capătul holului. Cărarea spre marele și teribilul Oz. Acolo ușile sunt deschise. Afară, în lumina felinarelor, văd iar urșii și gazelele de iarbă. Am scăpat, îmi spune tânărul, haide, e șansa noastră. Înaintăm pe coridorul care pare să se întindă la nesfârșit înaintea noastră. Undeva mai în față, dintr-o încăpere, o lumină slabă țâșnește afară. Cineva fluieră. Abia apucăm să trecem pe lângă ceea ce descopăr abia acum că e baia și fluieratul se oprește brusc. În cadrul ușii apare un bărbat. Îngrijitorul. Ține un mop în mână și ne privește cu o mutră acră. Unde fugiți, ia ziceți? Apoi începe să râdă. Noi îl privim buimăciți. Bărbatul se uită la picioarele mele. Concertul nu s-a terminat, ne spune. Tânărul dă să fugă, dar coada mopului, care pare la fel de grea ca o bâtă de baseball în mâna bărbatului, îl izbește direct în cap, cu atâta forță că îl aruncă lângă perete, de unde nu se mai ridică. Aș vrea să îmi mișc picioarele, să fug, dar picioarele nu mă ascultă. Îngrijitorul se năpustește înspre mine și mă culcă la podea. Încerc să îl dau la o parte, dar e mult prea greu. O lovitură puternică îmi amorțește falca. O durere surdă îmi zvâcnește prin cap. Mă agăț de covor și rup câteva smocuri galbene. Veniți repede, scapă desertul, ajutați-mă! Și într-o clipă holul se umple de bărbați în costume negre, cu garoafe la rever. Printre ei îi zăresc și pe instrumentiști alături de dirijorul lor. Ultimul vine bucătarul. Cum dă cu ochii de mine începe să râdă și se ține cu mâinile de burtă. Îngrijitorul râde și el așezat deasupra mea, țintuindu-mi mâinile pe covor. Invitații încep și ei să râdă. Dirijorul se întoarce spre instrumentiști și face un gest larg cu bagheta lui magică. Aud afară zgomotul mașinilor și forfota orașului și închid ochii. Orchestra începe Recviemul lui Brahms.