bunului meu prieten Louis

La fel ca Dean Moriarty al lui Kerouac, Luc s-a născut pe drum, într-o mașină. Doar că nu pe drumul spre Los Angeles ci pe cel din Île-de-France, care ducea de la Paris spre Nanterre, la bunică-sa Marianne care avea de altfel să îl și crească.

Luc intrase în lume parcă printr-o ușă secretă. Una dintre acele uși pe care le întâlnești în cafenelele pariziene obscure, înghesuite pe tot felul de străzi întortocheate și înguste. Cafenele în care te aștepți întotdeauna să intre unul cu șapca trasă pe ochi și să spună grăbit: Unde e a doua ieșire?.

După ce l-a născut singură în mașina cu care mergea spre maică-sa, la Nanterre, tânăra vânzătoare de legume și fructe Amantine – nume cam idiot, pe care ai ei i l-au pus în onoarea lui George Sand pe care o chema și astfel – a murit lăsându-l pe Luc plin de sânge și dezbrăcat, la mâna unei vieți care se anunța scurtă precum o ploaie de vară sau poate destul de lungă dar întunecată. Oricum, avea să fie mai mult decât stranie pentru unul ca el. Noroc cu urletele lui care au oprit din drum niște trecători ce au coborât din mașină și s-au apropiat să vadă ce se întâmplă. Astfel Luc - care era cât pe aci să dispară din lume așa cum a venit - rămâne totuși în viață.

Va ajunge la bunica lui iar aceasta îi va pune numele Luc - nu de alta, dar pe George Sand o mai chema și Lucile – și se vor muta amândoi la Paris unde vor trăi toată viața împreună, în aceeași casă din Les Halles.

Anii erau '70. Led Zeppelin, Cloclo, Bee Gees, Barbara, Gainsbourg și Jane Birkin. Citroën SM, Renault 5, Lamborghini Countach și alte tipuri de mașini simpatice, considerate astăzi de epocă. Revoluția sexuală. Începuturile discotecilor. Spirite libere.

Parisul era în acei ani o imensă parcare. Toată lumea își parca mașinile pe unde apuca.

Autobuze verzi și galbene. Perioadă fără război. Pace. Prosperitate. Singurele războaie din epocă au fost cele duse împotriva heroinei și a SIDA.

Încă din '65, Parisul se umple de beatnici. Se întâlneau de obicei la capătul Île de la Cité, în Square du Vert Galant sau prin legendarul acum bar Popoff, de pe rue Huchette, bar ce aparținea unor exilați ruși.

În atmosfera aceea, Luc își trăiește primii ani din viață fără vreo figură paternă în apropiere. Doar el și bunica lui. Femeia lucra ca portăreasă a unui imobil tip Haussmann iar în schimb avea un apartament cu trei camere ca pentru pitici și o bucătărie cât o coajă de nucă, un salariu decent și respectul vecinilor ei pe care îi ajuta mereu contra unor mici comisioane.

Luc a fost toată viața lui, încă din copilărie, un om luminos. Pur și simplu lumina se lipea de el și îi făcea pe toți să îl privească uimiți.

Stătea uneori în curtea imobilului pe un scaun acoperit cu moleschin. Închidea ochii și simțea cum lumina încerca să îi intre sub pleoape, vrând parcă să îi dezlipească genele. Era jocul lui preferat. Să studieze lumea printre gene, cu ochii mijiți.

În lumina aceea apăreau mici umbre și forme ciudate cărora Luc le dădea sensuri, nume, și câte o istorie personală fiecăruia.

Un gură-cască. Uneori visător și taciturn. Alteori plin de energie și agitat. Un naiv prostuț era Luc. Cel puțin așa îl prezenta tuturor, bunica lui.

Un fan rock and roll care până și la bătrânețe, în anii de azi, frecventează concertele în aer liber, chiar și pe cele cam lame în timpul cărora mai mereu se întâmplă să aibă loc ploi torențiale și se face noroi. Concerte cu vreun solist trecut, acru și deseori beat sau/și fumat, cu voce ridicolă, cântând tot felul de coveruri la grămadă. Concerte care au mai mereu probleme cu sunetul dar de cele mai multe ori publicul este și el prea beat și fumat ca să mai și asculte ceva și să ia seama la ce se întâmplă pe scenă.

Printre ei, blândul și luminosul Luc se simte ca printre ai lui chiar dacă nu e la fel cu ei.

Luc e și astăzi un admirator al lui Thierry Ardisson și al cărții lui, Rive droit, publicată prin ˈ83. Un ultrasnob care scria despre rock într-o revistă oarecare numită Façade. Revistă ce publica de obicei materiale despre Bryan Ferry și Sophia Loren, Salvador Dali și nimfeta Eva Ionesco, Charlotte Rampling și Keith Richards. Tot felul de cancanuri. Toate pe fond muzical rock and roll.

În adolescență, Luc era genul care purta ochelari negri pentru nopți albe. Băiat crescut în Paris, în anii ˈ70, înainte de invazia betonului din anii ˈ90, a trăit printre adevăratele insule de verdeață pariziene care au avut norocul de altfel să scape de planificarea urbană.

La fel ca mulți alți locuitori ai Parisului din acei ani, avea și bunica lui Luc o mică grădină pe deal în Belleville, unde cultiva flori, diferite fructe, legume, verdețuri și trufandale pentru bucătărie.

Urcau adeseori amândoi pe dealul Chaillot sau mergeau să vadă lacul de acumulare din Passy. De asemenea își petrecea uneori sfârșitul de săptămână în străvechiul Auteuil sau vizita atelierele artiștilor din Cité Fleurie, artiști cu care se împrietenise foarte ușor.

Luc era un om a cărui bunătate se putea citi pe față, câștigând imediat încrederea oricui.

În acei ani ˈ70, Luc era un gamin. Băiat al cartierului. Îl cunoșteau toți. A crescut printre picioarele celor din imobilul în care bunica lui era portăreasă. Îl trimiteau după țigări, după pâine sau alte mici lucruri necesare. Îl răsfățau și îi aduceau mereu daruri când veneau din concedii.

Luc și bunica lui locuiau pe rue Saint-Sauveur în Les Halles. Vara mergea o săptămână sau două cu școala în Bois de Vincennes, într-o tabără școlară.

Alături de bunica sa, Luc a luat parte la manifestațiile dinainte de anii ˈ80, împotriva distrugerii vechilor Halles.

Îi plăcea să caște gura la Muzeul Grévin și se învârtea în jurul Turnului Eiffel. Țopăia în jurul pieței și fântânei Inocenților. Cel mai mare eveniment însă pe care și-l aduce aminte din copilărie a fost momentul din aprilie 1970 când peste paisprezece mii de fotografi amatori și-au trimis lucrările în Les Halles ca să ia parte la o expoziție de fotografii despre Parisul anilor ˈ70.

În pavilioanele din fier și sticlă, băiatul din Les Halles a putut vedea fotografi fabuloși care i-au rămas în minte și l-au făcut întâi să își dorească și apoi să devină fotoreporter al diferitelor gazete și reviste pariziene mai mari sau mai mici.

Luc trăiește acei ani afundându-se în culorile lor amețitoare, cu totul. Măr verde, galben canar, roșu, roz, violet. Culori explozive. Fosforescente. Materiale inovatoare. Ani ai păcii, ai spiritelor libere dar, înainte de toate, ai bucuriei de a trăi.

Băiatul vede cu ochii lui cum apar noi materiale sintetice: plasticul, rășina, fibrele de sticlă, oțelul inoxidabil, plexiglasul și sticla afumată. Tot felul de asocieri: plastic-metal, lemn-metal. Forme minimaliste. Interioarele caselor erau pline cu blănuri sintetice. Pe podele, pe paturi sau pe fotolii. Coloritul bogat plin cu modele geometrice. Cu cât erau mai luminoase cu atât era mai bine. Într-un astfel de decor, Luc din Les Halles devine el însuși un om luminos.

În timp ce ambuteiaje și blocaje monstruoase sunt peste tot pe bulevardele și micile străzi pariziene, puștiul Luc aleargă pe cheiurile Senei și printre oamenii cartierului, fără oprire.

Privește cu uimire la tinerii punk. Mișcarea punk a existat la Paris cu mult înainte de explozia ei uriașă din Londra anului 1976.

Luc crește pe ritmurile lui Grateful Dead și Genesis, dar și ascultându-i pe Stooges, Flaming Groovies, Kim Fowley sau New York Dolls.

Îl întâlnește pe celebrul Yves Adrien, cu pletele lui negre și figura de apaș domolită parcă de jobenul înalt care îl transformă într-un dandy. Un tip care inspirat de I Sing the Body Electric al lui Walt Whitman scrie un manifest rock&folk, numit I sing the electric rock. Yves Adrien se atașează de puști și îl ia pe lângă el, arătându-i detaliile acelei lumi fosforescente.

Luc își trăiește adolescența citind cu pasiune Disco Revue, singura revistă care vorbea în acel timp cu adevărat despre rock. În plină epocă a beatnicilor.

Flower Power și rock-ul psihedelic american și englez cu Grateful Dead, Jefferson Airplane, The Doors, Hendrix sau chiar primul Pink Floyd sunt de asemenea pe val. În plină înflorire.

În Franța aceleiași perioade putem găsi și începuturile rock & folk. Alain Dister, Philippe Paringaux, Philippe Koechlin, Yves Adrien și Paul Alessandrini.

Luc e inițial un adolescent cu aspectul unui twink oarecare. Figura extrem de efeminată îi băga mereu în ceață pe cei din jurul lui. Își făcuse rost de un moped și mergea la sfârșit de săptămână în Cartierul Latin unde se amesteca printre beatnicii din Vert Galant.

Era o perioadă nebună. Tinerii bântuiau Parisul pe mopeduri și erau văzuți mereu prin discotecile și cafenelele muzicale din diverse cartiere.

Anii erau plini de ideologii troțkiste și maoiste dar Luc nici nu le băga în seamă. I se părea ciudat că oameni care se voiau liberi luau drept modele sisteme totalitare precum cele cubaneze sau chinezești. Se obișnuise cu petrecerile, cu lumea rockului și a experiențelor sexuale. Nu agrea însă dogmatismul și ideologia.

Societatea era relaxată. Apar primele festivaluri. Se organizează tot felul de mici comunități. Moravurile devin extrem de libertine. Când vrea să își amintească anii aceia, Luc revede filme precum l’Eau Froide de Olivier Assayas sau Nu mai aud chitara de Philippe Garrel.

Mare parte din hipioții parizieni ai anilor ˈ70 au părăsit orașul, s-au retras la țară, în grup, crescând tot felul de animale, preparând brânzeturi, ocupându-se cu tot felul de meșteșuguri agricole. Lui Luc i se păreau ridicoli. De altfel toate comunitățile acelea s-au dovedit până la urmă un eșec.

Îi puteai găsi pe hipioții rămași în oraș, prin jurul St. Michel, prin Grădinile Luxemburg și Contrescarpe. Mergeau la barurile de prin cartier. Fumau canabis și LSD. Flirtau. Mergeau împreună la concerte. Uneori făceau autostopul și plecau spre Germania, Amsterdam, Anglia, Asia, Goa, India, zone în care cultura hippie era mult mai puternică decât la Paris. Călătoreau mult. Erau deschiși larg înspre lume dar, în același timp, erau oameni care se căutau pe ei înșiși.

Adolescentul Luc frecventa locuri ca Piața Contrescarpe și rue Mouffetard. În jurul fântânei din centrul pieței și al celebrului copac al locului, erau o mulțime de cafenele: La Chope, Les Arts, L’Irlandais, Les Cinq Billards.

Pe rue Descartes mai intra uneori prin restaurantul Le Minibis, condus pe atunci de un vietnamez și de fiica lui extrem de frumoasă, cu care a reușit să se și culce după un timp. Obiceiul a devenit zilnic aproape, până când i-a prins tatăl ei și l-a gonit cu un fel de cuțit de bucătărie uriaș al cărui nume nu îl știa.

Acolo, pe rue Descartes, era locul de întâlnire pentru backpackerșii din La Contre și nu era neobișnuit să vezi mormane de hașiș pe mese.

Le Volcan, Le Requin Chagrin, Mayflower, Les Quatre Sergeants, toate, localuri pline de droguri, sex, alcool și rock and roll.

Un obișnuit al zonei din Contrascarpe era în acei ani și Pascal Bruckner. Mai apărea și un cântăreț pe nume Renaud care s-a mutat în Marais și a dispărut din zona grupurilor de tineri.

Locul rămâne însă în memoria lui Luc drept locul în care se iubea cu micuța lui vietnameză al cărei nume l-a uitat odată cu anii.

*

Marele Oraș l-ar fi putut înghiți cu totul pe Luc. Putea să dispară în anonimat așa cum se întâmplă dintotdeauna cu mulți dintre copiii Parisului. Dar Luc Rodier trăia mereu doar în prezent. De aceea nu îl interesa mai deloc să își vadă numele scris cu litere fosforescente prin revistele vremii cărora le asigura ilustrațiile. Un fotograf pasionat de prezent, de muzică și desigur de arta sa.

Luc Rodier simțea cumva fizic, palpabil, numeroasele legături invizibile dintre oameni. Avea obiceiul să își noteze în memorie acele așa-zise "coincidențe" din viața lui care îi dezvăluiau de multe ori o lume subterană, plină de sensuri. Detalii pe care majoritatea oamenilor nu le luau în seamă. O anume armonie a întâmplărilor mari care se bazează pe mici coincidențe ciudate. Subtilitate și eleganță. Un univers al sinergiilor.

Luc era un om fericit. Avea o liniște interioară uluitoare. Asta și pentru că hotărâse încă din copilărie să se lase la așa-numita voie a întâmplării. Credea că ea îl va duce mai repede și fără probleme acolo unde ar fi ajuns și dacă s-ar fi zbătut cu disperare.

Așa-numitul tewafuq despre care învățase de la un hipiot turc din cartier.Un turc care ținea un mic magazin cu mirodenii, narghilele și tot felul de mărunțișuri exotice.

Copilul Luc Rodier privea cu ochii măriți de uimire și adulmeca plin de senzații noi pentru el mirosurile din mica prăvăie cu clopoțel de argint la intrare.

Fulgii de ardei roșii ca focul care păstrau în ei căldura soarelui ce îi uscase înainte de a fi zdrobiți. Cimbrul de Anatolia sau cel adus din Insula Rodhos.

Sumacul cel coborât din copacii pitici ai Turciei.

Rozmarinul cel mereu verde.

Mugurii florilor de cuișoare care uscați dau cuișoarele atât de aromate.

Paharul cu boza sau bragă pe care Turcul Ali i-l dădea mereu când intra în mica lui prăvălie ca să îl vadă. Printre toate acestea a crescut Luc Rodier.

Printre acordurile și versurile muzicii cântate de The Doors, Pink Floyd, Seeds, Grateful Dead, The Byrds, The Yardbirds, Janis Joplin, The Animals, Jefferson Airplane, Cream, Jimi Hendrix și Frank Zappa.

Printre săculeții cu curcuma și smochine uscate. Printre narghilelele viu colorate și pline cu tot felul de modele geometrice, puștiul Luc Rodier asculta poveștile lui Ali Turcul despre tewafuq. În acest timp, imaginația lui uriașă îi deschidea uși nebănuite spre universul în care urma să trăiască.

Pe fundalul unor solourile lungi de rock psihedelic, presărate cu efecte sonore distorsionate, imaginația lui Luc creștea și își imagina, într-o formă sau alta, viața lui viitoare. Tot ce și-a imaginat în copilărie a avut ocazia să întâlnească odată cu timpul. Chiar dacă în forme mai mult sau mai puțin diferite decât ceea ce își desenase el în minte.

Stând acolo, în penumbra răcoroasă a prăvăliei lui Ali, copilul avea impresia că a intrat într-o lume a basmelor fără început și sfârșit. Ochii lui mari și negri scotoceau totul în amănunt. Fiecare colțișor al prăvăliei era cercetat. Voia să îl țină minte pentru mai târziu. Multe dintre fotografiile sale viitoare cuprindeau asemenea mici buticuri de coloniale și delicase exotice. A reușit chiar să devină celebru mai târziu, grație lor.

Sfârșitul anilor ˈ70 îl va prinde pe Luc Rodier ca o prezență agreabilă și permanentă în clubul La main bleue. Râzând în cascade alături de Thierry Ardisson. Apreciat de Fassbinder, Karl Lagerfeld, Hubert de Givenchy sau Paloma Picasso pentru care lucra deseori.

Parizienii frecventau asiduu clubul acela de noapte din Montreuil. În fond era doar o discotecă oarecare. Un club în care parizienii își dansau nopțile pe ritmuri disco & funk. Un loc totuși ciudat, oarecum brutal dar revigorant al cărui decorator a fost un anume Philippe Starck.

Cât despre Montreuil, arăta precum un sat vopsit în roșu. O suburbie devenită boemă. Locul și-a iubit artiștii dintotdeauna. E locul în care frații Pathé și-au înființat primul studio de film iar Georges Méliès și-a filmat toate filmele.

Îl vedem pe Luc Rodier în acei ani dansând pe ritmurile unor hiturilor ale vremii, de funk și reggae. O lume pestriță. O mulțime de oameni de culoare. Mulți gay, punkiști, modele, oameni care privesc cu câte un pahar de whisky în mână de pe margine mulțimea care dansează. Nu se vorbește mai deloc. Toată lumea dansează. E o discotecă. Cu 20 de ani înainte de petrecerile rave, petrecerile din La main bleue au rămas în memoria parizienilor până azi. A reușit să șteargă frontierele și să demoleze zidurile uriași dintre burghezi și micii proletari. Un amalgam colorat. Gay, hetero, modele celebre, anonimi, albi și negri. Amintea cumva de Studio 54 din New York.

La începutul anilor ˈ70, patronul sălii de dans scoate orchestrele, semnează un contract cu un magazin de discuri și aduce un DJ african. James Brown debutează la La main bleue.

În ˈ76, patronul îl contactează pe Philippe Starck, un tip care tocmai terminase Arts Déco. Erau vecini. Amândoi locuiau pe Quai des Orfèvres. Starck avea o dubă Fiat neagră decorată în întregime cu țesături de leopard. Era un tip interesant, cu tot felul de idei. Va decora locul uluitor. La final discoteca va arăta precum o catedrală post-apocaliptică. O uriașă gaură neagră. Un exotism furibund. Luc Rodier e atras de loc și de oamenii care îl frecventau. Starck i se pare un geniu. El era doar încă un hipster din Les Halles pe atunci, care alături de socialiștii de pe malul stâng al Senei au colonizat clubul african din Montreuil.

Luc privește așa cum privea în copilăriei interiorul prăvăliei lui Ali Turcul spre oamenii care frecventează localul. În primul rând oamenii de culoare. Foarte înalți și subțiri. Îmbrăcați în costume din trei piese, albe sau roz. Jachete care le ajung până la genunchi. Mânecile în formă de pagodă. Reverele hainelor sunt brodate sau lame. Uneori tivite cu perle; degetele acestor "zazous" princiari sunt acoperite cu inele de toate culorile.

La mijlocul nopții se organizează concursuri pentru cel mai bun dansator. Oamenii adunați în cerc urmăresc concurentul cu gurile căscate. Li se taie apoi respirația. Omul devine dintr-un anonim o celebritate aclamată minute în șir. Ținuta extravagantă, luxoasă, princiară de-a dreptul – de cele mai multe ori cumpărată de la tarabele de pe bulevardul Sébastopol - îmbracă însă de cele mai multe ori o realitate socială, de zi cu zi, sărăcăcioasă. Dansatorii sunt de cele mai multe ori muncitori africani care trăiesc în condiții insalubre. Moulhac - patronul discotecii – i-a găsit după ce a împărțit tot felul de pliante prin suburbiile în care își duc traiul în spații mizere și supraaglomerate.

Luc îi atrage atenția prietenului său Thiery despre situația acelor oameni – migranți de sacrificiu care muncesc și trăiesc în Franța în condiții mizere doar pentru a-și ajuta comunitățile și familiile rămase acasă. Ardisson va privi cu atenție spre ei și îi va da dreptate lui Luc. Va publica în Façade un material uriaș, de vreo 10 pagini, în care va scrie despre marii dansatori de club numindu-i stăpânii scenei noaptea, iobagii tomberoanelor de gunoi ziua. Thiery și Luc vor petrece cu ei, înainte de a scrie materialul, o zi întreagă într-o cameră de hotel, luând masa și ascultându-i povestind despre viața lor. Oamenii le povestesc că pentru ei dansul nu e distracție ci un mod de a fi. Că se îmbracă în haine sclipitoare, cu paiete și perle, fosforescente, excesiv colorate, pentru a atrage atenția. Ei nu sunt doar gunoierii de peste zi. Sunt mult mai mult! Hainele lor fac parte din modul lor de a se revolta fără a ajunge la închisoare.

Nebunia începe! Lumea modei, a artelor, a celor mai diverse domenii, e atrasă de ce se întâmplă la La main bleue.

Luc privește impasibil, cu o țigară în colțul gurii. Zâmbește, întreabă, cercetează, află. Apoi pleacă mai departe. Lumea i se pare una singură în ciudatul ei colorit atât de divers.

Deși foarte tânăr încă, Luc poartă în el o lumină care i se răsfrânge în uriașe explozii spre exterior, un calm al celui în vârstă – e trecut deja prin 1001 de experiențe - și o acceptare senină a oamenilor, așa cum sunt ei.

Luc Rodier va găsi în fotografie o artă ce îl va purta printr-un univers uluitor.

*

Îl descoperim pe Luc la cumpăna dintre anii ˈ70 și ˈ80 drept tânăr fotograf atras de lumea care îl înconjura. Atent mereu la detalii și la partea aparent nevăzută a lucrurilor.

Era o perioadă incertă pentru fotografia franceză. Abia mai târziu, prin ˈ86, ministrul francez al culturii, Jack Lang, încadrează arta fotografică în domeniul artelor plastice.

Asemenea confraților săi, Luc va începe să folosească tehnici proprii picturii în fotografiile lui. Succesul îl ia pe nepregătite. Oscilează între o răzvrătire de copil minune și o aroganță bătrânicioasă menită să îl apere și să îl țină la distanță de admiratorii ce par a deveni tot mai mulți și mai agresivi.

Încetul cu încetul, arta fotografică ajunge să cucerească nu doar Ministerul Culturii ci și piața și mediul academic.

Luc va intra adânc în acei lejeri, atât de relaxați, ani ˈ80. Alături de Martin Parr, Florence Paradeis sau Jean-Paul Goude, e un fotograf al erotismului dar și al umorului și nostalgiei. Înconjurat de o lume fosforescentă, în continuă schimbare de culori, Luc contrastează cu peisajul, dată fiind liniștea sa aproape nepământeană, tăcerile prelungi care îi făceau pe ceilalți ori să i se confeseze spunându-i totul despre ei, cu lux de amănunte, ca unui fin ascultător, ori să îl privească oarecum circumspecți.

Explozia punk din ˈ76 îl prinde pe Luc pregătit să intre în vârtejul ei cu același surâs etern pe față.

New-wave. Do it yourself.

Luc privind cu atenție totul intră adânc în inima undergroundului parizian.

Vor urma anii ˈ80, ani prosperi care au dat o presă alternativă, au făcut posibilă apariția a o mulțime de fanzine și posturi libere de radio.

Discretul Luc reușește să intre peste tot. Se împrietenește cu cei din trupele noului val pop de avangardă care ocupă Top 50. Formații rock precum La souris déglinguée și Oberkampf accentuează impactul punk-ului asupra rock-ului alternativ francez. Din magma aceea vor ieși la suprafață cei de la Négresses Vertes.

Așa-numiții tineri moderni au referințe comune: de la Velvet Underground până la Sex Pistols.

O lume a diversității. O lume eclectică în care se pot descoperi o mulțime de comunități muzicale conviețuind dincolo de micile fricțiuni între găști. Uniți de muzică însă, ei îi rămân fideli chiar dacă deseori se autodistrug cu bună știință.

Un malaxor uriaș din care Luc va ieși puternic și solar. La fel ca întotdeauna.

Există acele fotografii vechi de grup în care toți sunt beți sau fumați. Artiști mai mult sau mai puțin valoroși. Decorul e neimportant. Oamenii cuceresc spațiul și captează privirea celui din afară, prin mimica lor, prin gesturi, prin vestimentația excentrică. Sunt rebeli. Sunt rock. Sunt zei și sparg orice tabuuri! Ies din fotografii și te fac să le stai alături.

Ei bine, prin acele imagini apare mereu unul cuminte, liniștit și anonim. Habar n-ai cum a aterizat pe acolo. Pare dintr-o altă lume. E prezent însă mereu în grupul de bețivi, scandalagii, boemi, artiști de diferite mărimi. E prietenul tuturor și al nimănui. Ei bine, ăsta era Luc! Și așa a rămas!

În timp ce toți se îmbătau sau își fumau creierii, Luc citea cuminte ultimul număr din Façade și sorbea dintr-o ceașcă oarecare de cafea. Micile lui excese se reduceau la nopțile albe petrecute alături de tot felul de grupuri rock și atât. Nu se droga. Nu bea în exces. Nu da iama printre groupie girls, asemenea celorlalți.

Ca fotograf, succesul nu l-a făcut să își piardă mințile și nici să devină un alt om. Era același Luc din copilărie care stătea în bucătăria cât o coajă de nucă a bunicii sale și trăgea de coadă motanul timid și grăsuț al casei.

Un gamin politicos a rămas Luc toată viața lui. Salutat de toți de pe strada lui din Les Halles. Răspunzând mereu politicos.

Ascultă și acum la căști, în timp ce merge pe stradă - la vârsta lui considerată de puștii din cartier drept extrem de înaintată - Grateful Dead și Genesis, Stooges, Flaming Groovies, Kim Fowley sau New York Dolls. Aceeași vestimentație rock. Aceeași alură flower power. Vestuțe de piele și blugi 505. Tricouri negre uneori, alteori cămăși înflorate. Geacă de motor sau de blugi.

Nu ridică vocea. Nu se ceartă. Nu refuză. Nu se etalează. Luc tace și ascultă și trăiește.

Oferă uneori flori vânzătoarelor de la buticurile de unde își face regulat cumpărăturile. Mănâncă la bistro sau la vreo cafenea - meniu fix - și nu pierde niciun concert local al formațiilor lui preferate. A rămas prietenul muzicanților rock și frecventează aceleași medii.

Nu e însurat. Uneori micuța vietnameză de pe vremuri îi zâmbește din niște secvențe în culori pastelate, adiind arome de prăvălii vechi cu clopoțel la intrare. Apoi dispare de parcă nu ar fi existat vreodată.

Întrebat la un moment dat despre vremurile vechi din anii ˈ70 pe care le-a trăit, a răspuns doar atât: au fost niște vremuri fosforescente. Apoi a zâmbit ca de obicei. Solar și liniștit.

Luc e sigur că va ieși din viață exact așa cum a intrat. Printr-o ușă secretă. Uneori închide ochii și încearcă să privească lumea printre gene. I se pare neschimbată. Dintotdeauna aceeași lume fosforescentă a lui Luc Rodier.