Dragoș C. Costache, În tăcerea nopții, Tritonic, 2023

Un fenomen ciudat, aș spune chiar contradictoriu în peisajul literar contemporan e faptul că, în pofida crizei tot mai evidente a pieței de carte românească, continuă să apară nume noi. Librăriile sunt pline de debutanți.

Și ce e rău în asta, veți spune, pe bună dreptate. Nu ne dorim mai multe cărți, nu vrem să atragem cititorii către literatura autohtonă? Neîndoielnic că da.

Problema e că, în lipsa unei critici de specialitate, apar tot soiul de panegirice și ditirambi, scrise fie de editurile avide de câștiguri rapide, fie de diverse nume cu oarece greutate din lumea literară, care nu fac altceva decât să arunce în derizoriu munca unor autori cu adevărat valoroși. Sunt situații când, vezi bine, nu sunt de vină doar scriitorii, ci și noi, cititorii, căci iată ce ne spune scriitorul catalan Enrique Vila-Matas, în legătură cu acest fenomen:

"Dacă unui editor literar i se cere talent, în aceeași măsură ar trebui să i se ceară și cititorului. Nu trebuie să ne furăm singuri căciula: pe drumul lecturii, adeseori apucăm pe un teren accidentat, care ne solicită o capacitate emoțională inteligentă, o dorință de a-l înțelege pe celălalt prin abordarea unui limbaj diferit de cel al tiraniilor noastre cotidiene. Scriitorii pot dezamăgi cititorii, dar, iată că se întâmplă și invers, ca cititorii să îi dezamăgească pe scriitori, când tot ce le cer acestora e simpla confirmare că lumea este exact așa cum o văd ei."

Zilele trecute mi-am aruncat ochii peste noile apariții din acest an și am dat peste cartea de debut a unui autor despre care nu știam nimic. Doar că citind comentariul de pe coperta unu, semnat de Florin Chirculescu, am prins curaj și mi-am zis că, cine știe, poate merită să îmi pierd câteva zile, mai ales că tema era ofertantă. Iată cu ce ne tentează chirurgul-romancier:

"După câteva pagini, textul mă ia pe sus. E un policier mixat cu o distopie, care se petrece într-un București discret defazat, într-un mediu plin de spioni, după un Prim Război Mondial în care camarazii de arme ne-au fost australienii" – aici sincer, am mai citit o dată, crezând că nu am văzut bine - "Să mai spun de scriitura americană", mai zice domnul Chirculescu, "de trimiterile sociale, de personajele care te agață, fără să-ți dea răgaz să răsufli? L-aș numi roman ce ia curbele pe două roți , dar, nici gând să fie un text de serie B: În tăcerea nopții e mai mult de-atât, e un roman ce stă bine de tot pe picioarele lui", încheie distinsul autor al Grevei păcătoșilor.

Și atunci, ce mi-am spus? O fi, dacă zice omul. Hai să vedem!

Romanul de debut al lui Dragoș C. Costache, În tăcerea nopții (Tritonic 2023) începe, așadar, cu un Prolog, cum altfel, în care aflăm că "De ani de zile, Bucureștiul încearcă să fie un Paris, un Berlin sau un Țarigrad, dar rămâne tot o fundătură de rangul al doilea din Balcani. O mahala sinuoasă, cu străzi desfundate, pline de noroi, biserici dărăpănate și tramvaie nou-nouțe ce-și fac drum printre orduri, șobolani și degenerați ce mișună ziua în amiaza mare".

Am ridicat din sprâncene și mi-am zis că poate fi un început promițător. Pe măsură ce avansam, însă, cu lectura, sprâncenele îmi tot coborau, căci scriitura autorului nu părea să facă față unui subiect atât de ofertant.

O temă care ar putea face cu ochiul publicului cititor al Rodicăi Ojog Brașoveanu, un policier în care prima femeie subcomisar la Omoruri din cadrul Siguranței în perioada interbelică încearcă să rezolve un puzzle unde un ofițer de rang superior e ucis în plină stradă. Îi stă alături, superiorul său, comisarul Popescu, un "grobian pus pe șotii", cei doi alcătuind un cuplu care ar fi putut deveni interesant, dacă nu ar fi fost înecat în platitudini, căci portretele lor sunt bine conturate.

Milia e personajul central al romanului. Un fel de Miclovan feminin, care își presară discursul cu franțuzisme, o fumătoare înrăită, care apucă "țigara între două unghii vopsite cu cea mai roșie ojă pe care o găsise în tristețea asta de oraș." Autorul ne face cunoștință și cu șeful ei, Popescu care "era coordonatorul ei, dar adesea părea că ea e cea care trebuia să-l direcționeze pe comisar, ca să nu se piardă în detalii. Masiv, chel și trecut de prima tinerețe, cu o mustață stufoasă, pătată cu nicotină, ce aducea mai mult a guzgan decât a ceva la locul său, pe fața unui om, Popescu părea un prostovan, extras din Jandarmeria rurală..."

Ce caractere...

Registrul e bun, personajele sunt credibile, folosesc un limbaj adaptat condiției și preocupărilor lor, dar din păcate, dialogurile sunt pline de didascalii inutile, iar frazele abundă în repetiții deranjante, fracturi de logică, patetism și platitudini. Toate curg în fiecare pagină. Și nu sunt puține. Ci sute.

Din păcate, Dragoș C. Costache se concentrează exagerat de mult pe crearea atmosferei, oferind detalii prea amănunțite care nu duc nicăieri. Iată câteva exemple: "Înainte ca Cristescu să-și dea seama ce se petrece, doi bărbați, înarmați cu automate Periot, erau deja afară din Ford, cu armele ațintite asupra sa." Romanul abundă de naivitățile specifice debutantului. Există mult dialog, așa cum e și firesc în astfel de gen, doar că sunt multe replici de tip "talking heads".

Dacă veți avea răbdare să treceți de jumătatea cărții, veți descoperi inconstanța eșafodajului compozițional. Sunt pasaje chiar bune, bine documentate, în special cele care descriu locuri sau atmosfera, urmate de dialoguri parcă desprinse din filmul Șantaj (ecranizarea romanului Omul de la capătul firului al Rodicăi Ojog Brașoveanu), în care amuzantul tandem Papaiani-Ileana Stana Ionescu schimbă replici sarcastice.

"— Ești un criminal, idiotule, strigă din toți rărunchi Milia.

— De mult.

— De...Nu mai e război, Popescule! În Dumnezeii mă-tii de cretin.

— Nu vorbi de război, fetiță, că nu știi ce vorbești.

— Mă, tu ai înnebunit?

— De mult."

Autorul e nostalgic după un București interbelic, în care își fac veacul bande înarmate și activiști comuniști (am bănuiala că este un fan înrăit al filmelor lui Sergiu Nicolaescu). Dragoș C. Costache dorește să fie convingător. Prea convingător. Din acest motiv, narațiunea e viciată, căci în dorința sa de a ne convinge, pune prea mult. Și nu mă refer la libertatea pe care ți-o dă imaginația de a amesteca realitatea cu ficțiunea (mafioți evrei și traficanți de arme australieni), ci la prea multe detalii și formulări stângace, deranjante în demersul citirii.

"Popescu ura. Era un expert al urii. Ura sa pentru lume era o simfonie, filosofie pură, era o lamă de plug care desțelenea lumea. De aceea îi ura cel mai mult pe cei care urau pe alții. Ura lui Popescu nu suporta comparație, nu admitea concurență. Să urăști un om? O copilărie. Omul era doar o rotiță dintr-un sistem mizerabil. Să urăști o rasă? O inepție. Nimeni nu alegea cum se năștea, cei ce meritau ura sa depășeau diferențele de rasă, de bogăție sau de născare."

Aș putea spune că sunt chiar invidios pe autor că a reușit performanța de a duce la capăt o asemenea provocare. 323 de pagini...La final primim și un bonus, zic eu, nemeritat: prologul volumului doi al seriei Popova & Popescu. Iartă-ne Doamne!

Avem personaje puternice. Poate prea puternice pentru gustul meu:

"Un al patrulea bărbat se dădu jos de la volan. Un bărbat frumos pe dinafară, dar cu aceeași aură de sânge rece și ură fierbinte pe dinăuntru. Spre deosebire de colegii săi aproape stinși, el arde în centrul pâlpâitor al firii sale, cu o flacără care promite să aprindă un infern!.

"Carismă pură, hotărâre, ambiție-un om care știe să atragă în jurul său alți oameni cu ochi goi și ură în suflet, ca moliile în jurul unei văpăi."

Poate că era timpul ca și la noi să pătrundă tipul de narațiune-magazin, comercială, de citit în tren, căci într-un interviu acordat unei agenții de știri, autorul însuși spune că sfatul lui pentru scriitorii aspiranți e ca aceștia să "își vadă rolul ca un entertainer, cineva care spune o poveste sau un banc în pauza de țigară, nu ca Sadoveanu".

Și în finalul acelui interviu, autorul romanului În tăcerea nopții se definește ca "un băiat care scrie. Un zugrav. Cineva care încearcă să scrie mai degrabă maculatură decât Literatură, care nu vrea să fie Scriitor cu s mare."

Cu asta sunt și eu de acord. I rest my case.