În avangarda paginii de autor – ernu.ro – descoperim un citat din Anna Ahmatova: "În viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea".

În volumul Izgoniții, discutând despre memoria omului simplu și sărac, plasați "uitarea" în categoria lucrurilor mai îngrozitoare decât moartea. Ce alte lucruri ați mai pune în această clasă?

Anna Ahmatova e una dintre scriitoarele mele preferate nu doar prin scris, ci și prin atitudinea de viață. Un fel de a fi curajoasă și demnă în situații-limită, cu o înțelegere profundă a tragismului. Moartea nu trebuie să ne sperie mai mult decât anumit tip de compromis în care ne pierdem umanitatea.

Iar uitarea este o temă dragă mie pentru că eu cred că lupta cu uitarea este una dintre menirile muncii cu textul: literatura face această muncă. Memoria este ceva esențial pentru umanitate și ea trebuie mereu întreținută: de asta facem curățenie în cimitire – pentru a nu uita.

Ce alți autori se află în admirația dumneavoastră permanentă?

Am o pleiadă clasică care au fost mereu cu mine și unii care vin și pleacă. Dar Gogol și Babel, Tolstoi și Dostoievski, Ahmatova și Mandelștam. Bulgakov mult timp mi-a fost preferat: în adolescență l-am învățat pe de rost. Acum citesc Franzen cu pasiune. Citesc Pelevin atent. Dintre români, am fost apropiat de linia Panait Istrati – Marin Preda. Dar am crescut cu literatura rusă.

Sunteți unul dintre cei mai apreciați comentatori sociali și politici, recunoscut pentru abordarea directă, fermă, cu argumente solide și pertinente. În postura de homo sovieticus, cum vă raportați la conflictul actual dintre Rusia și Ucraina?

Îl citesc în cheie tragică pentru că are loc în interiorul unei "familii extinse". Adică e aceeași poveste din Garda albă a lui Bulgakov sau în Armata de cavalerie a lui Isaac Babel.

Dar politic am o atitudine simplă și clară: în război te solidarizezi cu victima, care este Ucraina, și condamni agresorul – care este Rusia. Dincolo de cauzalități și analize, acesta e gestul uman și de scriitor pe care-l pot face. Dar personal o trăiesc ca pe o mare tragedie pentru că se duce în intimitatea mea, în copilăria mea, între copiii, foști colegi de clasă, deveniți maturi, cu care am crescut și care acum se măcelăresc.

În volumul de debut, Născut în URSS (2006), afirmați următoarele: "Capitalismul ăsta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu." Notație căreia i-am găsit câteva corespondente într-o carte citită recent, Realism capitalist de Mark Fisher.

Care sunt limitele capitalismului? E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului? Și, e într-adevăr imposibilă imaginarea unei alternative coerente la capitalism așa cum notează autorul englez?

Da, s-a întâmplat să fi fost printre primii critici post-comuniști ai capitalismului estic într-o formulă soft, pentru că eram în anii 2006. Adică lucram cu ironia, cu subversiunile, cu deconstrucția. Mereu am fost adeptul criticii actualității, indiferent de regimul în care trăiești: lupți cu ce probleme te confrunți, nu cu fantome ale trecutului. Iar critica actualității, capitalismului nu presupune o legitimare a abuzurilor din trecut, ci din contră. La noi asta e o mare problemă: dacă e să critici abuzurile actualului regim, te întreabă dacă vrei în trecut. Nu, firește. Abuzurile din trecut au avut loc pentru că nu s-a luptat cu ele. Abuzurile de acum au loc pentru că sunt tolerate. Vrem doar să trăim într-o lume ceva mai umană, mai dreaptă și mai echitabilă. De aceea, trebuie să luptăm, să criticăm, să încercăm să schimbăm câte ceva.

Actualul regim are însă o capacitate imensă de a transforma până și critica sa într-o marfă sau formă de divertisment. Și așa e: a fost atât de bine băgat în noi, încât sfârșitul lumii este mult mai aproape decât sfârșitul capitalismului. Noi până și raiul și iadul le vedem ca extensii ale capitalismului, iar pe Dumnezeu ca pe un bancher care dă credite. Ca să ironizez puțin.

Că tot am amintit de sfârșit... Ați publicat două volume intitulate simbolic Jurnal la sfârșitul lumii (vol. I și II), acoperind perioadele 2014-2018 și 2018-2021, în care înregistrați un spectacol intim, social și politic, deopotrivă. Ce raporturi se (mai) pot stabili între trecut, prezent și viitor, în măsura în care se tot discută despre sfârșitul unui anumit tip de cultură și de literatură? În acest context, cum vor arăta arta și societatea viitorului? Vor apărea noi conflicte ideologice?

Sunt un mare fan al genului Jurnal. Sună straniu din gura unui scriitor, dar s-ar putea ca Jurnalul să aibă viața cea mai lungă, mai ales că astăzi cărțile au o viață tare scurtă. Jurnalul meu e un fel de a reflecta și de a gândi actualitatea dintr-o perspectivă istorică și tematică mai largă. Îl țin cu mare plăcere: e gimnastica mea mentală.

Eu nu cred în sfârșitul istoriei, culturii și altele în sensul dat în anii ‘90 Fukuyama. De când e lumea și omenirea se moare, mor culturi și civilizații și se nasc alte forme. Istoria este un cimitir al popoarelor, imperiilor, culturilor, religiilor – deci nimic nu se oprește: se schimbă, se transformă. La acest capitol, eu sunt liniștit. Mai ales că ceea ce numim noi cultură e legat de un anumit tip de reacție la problemele noastre. Atât timp cât avem probleme, tragedii și conflicte, vom avea cultura. Iar suferința și tragedia nu par a ne părăsi: deci vom avea viitor. Eu sunt cititor în cheie tragică, puțin slavă; atâta vreme cât avem tragedie, atât timp cât totul se termină prost, înseamnă că avem viitor. Totul e bine când se termină prost. Dacă eroul moare la final, avem viitor.

Am identificat în scrierile dumneavoastră o recurență pe tematica marginalilor, în sens restrâns, și a granițelor, în sens general. Ați scris o trilogie a marginalilor inedită în literatura română: Sectanții (2015), Bandiții (2016) și Izgoniții (2019), dar și o carte abracadabrantă, Sălbaticii copii dingo (2021), despre moartea unei generații și nașterea alteia, despre ultimii copii sovietici care caută refugiul în ficțiune. Raportându-ne la literatură, cum s-a schimbat imaginea marginalului în timp? Care sunt cele mai frecvente stereotipuri din perspectiva relațiilor centru-(semi)periferie? Dacă centrul nu se mai susține, se susține marginalul?

Da, am fost pasionat de aceste subiecte mult timp, dovadă că am și scris destul. Ideea era cumva să văd lumea, istoria, problemele nu prin ochii majoritarilor, ai celor ce dețin puterea, ai victorioșilor, ci ai marginalelor fără putere, ai celor înfrânți. Folosesc metafora cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Dacă ei ar povesti același eveniment, altfel se vede dinspre cel ce trage cu pușcă și altfel dinspre cel vânat în care se trage cu pușca. Aparent același eveniment: dar de pe poziții radical diferite și cu sens opus. De asta, istoria trebuie privită atent: cine o povestește: învinsul sau învingătorul?

foto: Șerban Mestecăneanu

În ultima epocă, asistăm la o mare transformare: eroul actualității nu mai este cel puternic – eroul în sensul clasic grec –, ci victima. E o schimbare fundamentală de paradigmă: victima devine centrală în discursul cultural, politic global. Aceasta este o temă care acum mă interesează – acum toți dorim să fim victime, marginali etc. – etica formativă azi nu mai este etica victoriosului, ci etica învinsului: ne reglementăm tot mai mult viața, comportamentul, codurile culturale pe victimă și victimizare. E un lucru bun că ne sporim atenția pe victimă, dar când asta devine formă normativă, începem să avem destule probleme. De ce? Victima e pasivă, nu e activă, și e limitată în acțiune. Ce va ieși din asta vom vedea, dar cred că fiecare formă dominantă vine cu problemele ei.

În definitiv, marginal nu ține de număr, ci de poziția de putere. Adică, marginal e cel fără putere: în momentul în care victima devine parte a puterii, nu mai este victimă, chiar dacă poate transpune coduri comportamentale pe baza propriilor tragedii. Asta e deja politică – căci e luptă pentru putere în câmpul cultural, social, politic. Cândva voi scrie pe acest subiect. Acum am de terminat altele: Generația canibală care apare la toamnă și Mama se pregătește să moară la începutul lui 2025.

foto: Șerban Mestecăneanu

Sunteți de mulți ani în România: mai resimțiți amprenta marginalului? Când și cum s-a produs bucureștenizarea dvs.?

Partea asta depinde cum o gestionezi: atât timp cât nu am intrat în structuri de putere, partide, joburi instituționale de prestigiu și putere, atunci par a fi marginal. Am fost un om liber profesional – aproape deloc angajat pe un post concret. Nu e deloc ușor să fii freelancer la 50 de ani –, ba chiar e o sursă sigură de depresie. În același timp, public la Polirom – editură cu prestigiu maxim, țin editoriale la Libertatea – cea mai citită din țară, sunt tradus, premiat etc. Nu vreau să o fac pe victima, nu sunt. Sunt conștient de poziția aceasta.

Dar aici am ajuns printr-o muncă foarte grea – am venit în România în ‘90 cu un rând de haine, fără să am pe nimeni și să știu pe nimeni. Am stat în Iași, în Cluj făcând cele două universități și după în București, care este orașul meu de suflet acum. Eu ador orașele mari, și e cel mai urban și cosmopolit din tot ce avem.

A apărut, în ultimii ani, o nouă generație de scriitori de peste Prut, cu experiențe diferite de generația dumneavoastră. De pildă, îmi vine în minte romanul Dezrădăcinare, care este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj și care se află într-o continuă elucidare de sine; ea (ne) pune pe "tavă" eul în relație cu literatura, cu societatea, cu traumele, cu feminismul etc. Întrevedem, iată, o nouă sensibilitate. Prin ce trăsături caracterizați acest nou tip de manifestare?

Am scris despre cartea Sașei Zare. Anul trecut, au fost două debuturi (publicate în 2022) în proză excepționale, ambele din Basarabia: Sașa Zare – Dezrădăcinare și Alexandru Popescu – Montana.

Societatea s-a schimbat mult, apare o generație cu o cu totul altă experiență, alte traume, alte emoții. Temele sunt foarte diverse și diferite. Avem migrația, munca, precaritatea, tehnologia. Traumele nu mai sunt percepute colectiv, ci mai mult individual sau în grup restrâns; medierea tehnologică, depresia socială etc. Problema exploziilor identitare cu cauzalități tare complicate etc. Și toate acestea se regăsesc în noua literatură, firește. Eu tot spun de ceva timp că asistăm la nașterea unei noi sensibilități: deja generația mea are dificultăți în a o înțelege, e nevoie de un efort. E nevoie de multă muncă comună. Cumva, Sălbaticii copii dingo e scrisă și din nevoia unei punți comune spre această generație care le aparține copiilor noștri. Și mă bucur că apar cărți bune din Basarabia.

Romanul Născut în URSS (2006), pe cât de simplu scris, pe atât de complex, tratează istoria mare prin intermediul unei povești subiective. Cum vă raportați astăzi la literatura de tip biografic? Ce credeți despre modelele narative de azi? Încotro merge scrisul literar? La ce lucrați acum?

Acum lucrez la un eseu despre noua literatură românească: ce e nou în noua literatură românească. Eu mă uit la ea nu dinspre estetică, ci dinspre social cumva – adică o abordare mai sociologică. Sunt câteva lucruri care se schimbă cu o viteză mare. Dacă aș numi câteva lucruri care se schimbă radical: literatura feminină (nu doar feministă, ci cea scrisă de femei) începe să aibă un rol mai important chiar decât cea făcută de bărbați – e o noutate schimbarea de raport; spargerea ierarhiilor și centrului – nu mai există centru și ierarhie, ci grupuscule autonome: nu mai e nevoie de un critic important, revistă mare, editură mare sau USR să legitimeze autori, s-a terminat cu asta și avem un soi de democratizare literară totală; s-a spart conceptul de traume colective unificatorii, cum era trauma comunismului, de exemplu: acum avem, ca la hipermarket, o gamă largă de traume individuale sau triburi mici; apare noua sensibilitate, care e legată mult de practicile sociale precare ale noii societății, plus tehnologie și multă depresie sau emotivitate, care are o altă bază ideologică și socială; apare o nouă etică care schimbă radical tipul de literatură și influențează noua sensibilitate – etica victimei: victima este noul erou, dar nu la nivel de erou de carte, ci sistemic pentru că e etica dominantă: acum visul nostru nu e să fim eroi, ci victime; agendele tematice se modifică radical prin natura societății, prin capitalismul acesta foarte agresiv: de la precaritate la ecologie, de la consum la depresie etc. În secolul XIX, literatura avea o temă centrală – banii. În secolul XXI, are tema centrală rezultatul banilor – depresia, victima și transformarea lor în marfă. Suferința e clar o boală care trebuie tratată la cabinetul scump al vraciului terapeut și cu prafuri farma deloc ieftine. Cam aici suntem.

Ce constantă estetică există în scrisul dvs.?

Încerc să simplific scrisul fără excesul de metafore și cuvinte frumoase inutile. Îmi plac formulările sintetice, simple, directe și clare, dar sunt obsedat de idei și context, pe care încerc să le mai îmblânzesc prin poveste.

Faceți, vă rog, o propunere de personaj de ficțiune (literatură, film, teatru fotografie etc.) pentru Premiile Ficțiunea/2023?

Woland, eroul rău al lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, vine la București sau Iisus are a doua venire la Caracal. Teme foarte ofertante la o scară cu miză mare. Trebuie puțin curaj să vedem ce se întâmplă... Cum ar arăta varieteul lui Woland la București?

O destinație de vacanță la care visați?

Uzbekistan.